Şi a trecut şi marea zi a remanierii guvernamentale. Toată lumea pare dezamăgită deşi partidul dlui Boc ar trebui să aibă măcar satisfacţia că, în ultima săptămână, subiectul remanierii l-a întrecut în audienţe pe cel al presupusei corecţii bahice aplicate de preşedinte unui contribuabil prea vorbăreţ, pe cel al catastrofei sistemului medical ale cărui tot mai numeroase victime îl plasează pe primul loc al industriilor de top sau pe cel al mlaştinii care a înghiţit fără urmă miliarde şi miliarde de euro din banii luaţi de la Fondul Monetar.
Remanierea a aruncat noi şi noi perdele de fum pe scena politică, ridicând multe ţinte false în care s-a tras cu mitralierele încinse la roşu. Există credinţa naivă că, dacă produci martiri, produci şi înalte principii etice, umbrelă care te fereşte de mânia Celui de sus. Se spune că Traian Băsescu ar fi fost nemulţumit de cabinetul Boc şi i-a cerut premierului schimbări de esenţă. Elena Udrea, purtătoarea de mesaje şi topor a lui Traian Băsescu, şi alte trei Parce din partid au cerut chiar capul lui Emil Boc, dar nu au obţinut decât mucenici colaterali.
Au căzut, cum se ştie, ministrul finanţelor, cel al muncii, al economiei, transporturilor, agriculturii şi comunicaţiilor, cu toţii autorii unor gafe monumentale, ai unor decizii pripite şi mult contestate, remarcabili prin invizibilitate sau, mai precis, prin capacitatea de a prelua culoarea şi resursele financiare ale locului în care erau plasaţi. Unii dintre aceştia erau consideraţi greii partidului însă cel mai greu dintre toţi, Vasile Blaga, a fost cruţat şi se crede că unii dintre cei nou-numiţi fac parte din grupul său de influenţă. De fapt, lista remaniaţilor pare aleatorie întrucât toţi miniştrii cabinetului au adunat pagini multe în istoria risipei, a amatorismului economic sau a nepriceperii funciare de a gestiona criza economică. Meritul lor e că au pus în practică servili orice teorie, cu condiţia să aibă apostila prezidenţială.
Traian Băsescu, zice-se, ar fi vrut să-l facă pe Emil Boc să evacueze cu totul sediul guvernului, lăsând locul altei echipe. Aceste presiuni ar fi dus la confruntări grele între preşedinte şi prim-ministru. Unii cred, însă, că toate acestea nu ar fi decât o formă a lui Emil Boc de a-şi sacrifica nebunii şi caii, păstrând în schimb regina. Sau pentru a-i retrage tactic de la masa puterii, să se păstreze pentru desertul alegerilor de peste doi ani. Sau pentru că miniştrii remaniaţi vor să se reîntoarcă la afacerile înscrise temporar pe numele soţiilor. Sau, pur şi simplu, pentru a simula pluralismului de idei într-un partid care, de altminteri, i-a marginalizat pe cei care gândesc altfel decât şefii.
Paradoxal, nici opoziţia nu crede că remanierea era soluţia. Unii susţin că ar fi trebuit ca guvernul să fie dizolvat şi să fie numit alt premier. Alţii cred că pe lângă guvern, însuşi preşedintele ar trebui să-şi dea demisia sau să fie convocate alegeri anticipate, pentru a profita de groapa de potenţial a partidului lui Traian Băsescu. Oricum, moţiunea pe care opoziţia vrea s-o pună pe masa Parlamentului în octombrie pare cel puţin curioasă acum, după ce guvernul Boc încearcă să se reinventeze în jurul celor câteva piese de rezistenţă păstrate dincolo de zgomotoasele sacrificii publice.
Căci, chiar dacă a curs sânge, operaţia la care s-a supus partidul democrat liberal nu a reuşit să elimine metastazele economice sau pe incompetenţi, ci doar să-şi facă lifting facial, să-şi mai ridice moralul şi scorul electoral.
