Acum 20 de ani Germania de Est era absorbită de Germania de Vest, punându-se astfel capăt divizării statului german ca urmare al celui de-al doilea război mondial. Acest eveniment a fost formalizat în 12 septembrie 1990 la Moscova, unde cele două Germanii şi cele Patru Puteri învingătoare în 1945, Statele Unite, URSS, Franţa şi Marea Britanie au semnat Tratatul asupra deciziei finale în privinţa Germaniei. Unirea celor două Germanii a fost precedată de alegeri libere în Est, câştigate de un guvern democratic care susţinea absorbirea în Germania de Vest. A fost vorba de asemenea de semnarea unei uniuni monetare şi economice la 1 iulie 1990, un proces similar care a precedat şi crearea celui de-al doilea Reich german în 1870.
Iniţial, Gorbaciov s-a împotrivit unirii şi includerii Germaniei unite în NATO, dar ulterior a acceptat, în schimbul unei compensaţii imediate de 10 miliarde de dolari. În următorii patru ani, Bonnul avea să transfere Moscovei o sumă totală de 71 miliarde de dolari. Moscova a depăşit relativ uşor temerile privind refacerea unităţii Germaniei şi a consimţit retragerea completă a celor 360 de mii de militari sovietici până în 1994. Franţa şi Marea Britanie au încercat şi ele să se opună iniţial unirii celor două Germanii, din varii motive. Premierul britanic Margaret Thatcher aminteşte în Memoriile sale despre o întâlnire cu preşedintele francez Mitterand în care cei doi lideri îşi exprimaseră „intenţia de a stăvili stihia germană”. Thatcher era îngrijorată, printre altele, şi de impactul evenimentului asupra autorităţii lui Gorbaciov în interiorul URSS. Era importantă însă poziţia Washingtonului, favorabilă unirii, poziţie care avea să fie îmbrăţişată în scurt timp şi de aliaţii săi europeni.
Mulţi s-au întrebat de ce România şi Republica Moldova nu au urmat modelul german de unificare după sfârşitul Războiului Rece. Prima deosebire este aceea că Moscova nu a acceptat şi nu acceptă în continuare retragerea armatei sale din teritoriul estic al Moldovei. La nivel internaţional, nici o mare putere occidentală – Statele Unite, Marea Britanie sau Franţa – nu s-a arătat interesată de un asemenea scenariu. În plus, România, prin comparaţie cu Germania Federală, abia încerca să iasă din mrejele unui comunism mai despotic decât cel sovietic şi nu reprezenta Vestul dezvoltat pentru fosta republică sovietică moldovenească. Şi la Bucureşti şi la Chişinău alegerile au fost câştigate de doi lideri foarte atenţi faţă de părerea Rusiei în această privinţă. Pe acest fundal s-au modelat şi preferinţele electoratului din cele două ţări de limbă română. Mai mult, deşi cunoscuseră ambele experienţa comunismului după 1945, partea dreaptă şi partea stângă a Prutului evoluaseră în direcţii diferite în ce priveşte identitatea naţională modernă. În România ceauşistă naţionalismul organicist şi exclusivist a înflorit în ultimele decenii de comunism, servind ca substitut al socialismului muribund. În RSS Moldovenească, exprimarea identităţii naţionale a românilor a fost a acceptată doar în limita moldovenismului, a cultivării sistematice a diferenţelor faţă de România şi subordonării unui proiect care se vroia meta-etnic, numit de construcţie a poporului sovietic.
Astăzi, ideea unirii dintre România şi Republica Moldova nu este invocată insistent şi explicit decât de câteva partide politice cu o pondere insuficientă pentru a schimba cursul istoriei. Majoritatea românilor de o parte şi alta a Prutului tind să considere din ce în ce mai mult că nedreptatea făcută în 1940 şi 1944 poate fi reparată altfel decât printr-o absorbire a fostei părţi estice în cea vestică a ceea ce a însemnat statul naţional unitar român. Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, care ar fi susţinută de către Germania, Statele Unite şi aliaţii lor occidentali şi răsăriteni, ar fi soluţia potrivită pentru rezolvarea a ceea ce reprezintă o reminiscenţă a „problemei orientale” din veacul al 19-lea. Apropierea acestei soluţii depinde decisiv de prestaţia partidelor din AIE şi preferinţele electoratului moldovean în scrutinul parlamentar anunţat pentru 21 noiembrie a. c.
Iniţial, Gorbaciov s-a împotrivit unirii şi includerii Germaniei unite în NATO, dar ulterior a acceptat, în schimbul unei compensaţii imediate de 10 miliarde de dolari. În următorii patru ani, Bonnul avea să transfere Moscovei o sumă totală de 71 miliarde de dolari. Moscova a depăşit relativ uşor temerile privind refacerea unităţii Germaniei şi a consimţit retragerea completă a celor 360 de mii de militari sovietici până în 1994. Franţa şi Marea Britanie au încercat şi ele să se opună iniţial unirii celor două Germanii, din varii motive. Premierul britanic Margaret Thatcher aminteşte în Memoriile sale despre o întâlnire cu preşedintele francez Mitterand în care cei doi lideri îşi exprimaseră „intenţia de a stăvili stihia germană”. Thatcher era îngrijorată, printre altele, şi de impactul evenimentului asupra autorităţii lui Gorbaciov în interiorul URSS. Era importantă însă poziţia Washingtonului, favorabilă unirii, poziţie care avea să fie îmbrăţişată în scurt timp şi de aliaţii săi europeni.
Mulţi s-au întrebat de ce România şi Republica Moldova nu au urmat modelul german de unificare după sfârşitul Războiului Rece. Prima deosebire este aceea că Moscova nu a acceptat şi nu acceptă în continuare retragerea armatei sale din teritoriul estic al Moldovei. La nivel internaţional, nici o mare putere occidentală – Statele Unite, Marea Britanie sau Franţa – nu s-a arătat interesată de un asemenea scenariu. În plus, România, prin comparaţie cu Germania Federală, abia încerca să iasă din mrejele unui comunism mai despotic decât cel sovietic şi nu reprezenta Vestul dezvoltat pentru fosta republică sovietică moldovenească. Şi la Bucureşti şi la Chişinău alegerile au fost câştigate de doi lideri foarte atenţi faţă de părerea Rusiei în această privinţă. Pe acest fundal s-au modelat şi preferinţele electoratului din cele două ţări de limbă română. Mai mult, deşi cunoscuseră ambele experienţa comunismului după 1945, partea dreaptă şi partea stângă a Prutului evoluaseră în direcţii diferite în ce priveşte identitatea naţională modernă. În România ceauşistă naţionalismul organicist şi exclusivist a înflorit în ultimele decenii de comunism, servind ca substitut al socialismului muribund. În RSS Moldovenească, exprimarea identităţii naţionale a românilor a fost a acceptată doar în limita moldovenismului, a cultivării sistematice a diferenţelor faţă de România şi subordonării unui proiect care se vroia meta-etnic, numit de construcţie a poporului sovietic.
Astăzi, ideea unirii dintre România şi Republica Moldova nu este invocată insistent şi explicit decât de câteva partide politice cu o pondere insuficientă pentru a schimba cursul istoriei. Majoritatea românilor de o parte şi alta a Prutului tind să considere din ce în ce mai mult că nedreptatea făcută în 1940 şi 1944 poate fi reparată altfel decât printr-o absorbire a fostei părţi estice în cea vestică a ceea ce a însemnat statul naţional unitar român. Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, care ar fi susţinută de către Germania, Statele Unite şi aliaţii lor occidentali şi răsăriteni, ar fi soluţia potrivită pentru rezolvarea a ceea ce reprezintă o reminiscenţă a „problemei orientale” din veacul al 19-lea. Apropierea acestei soluţii depinde decisiv de prestaţia partidelor din AIE şi preferinţele electoratului moldovean în scrutinul parlamentar anunţat pentru 21 noiembrie a. c.
