Linkuri accesibilitate

Discuri, patrimoniu cultural și „altele asemenea”


În ce măsură actuala politică din domeniul culturii apără, protejează, aceste mărturii firave ale unui vieți culturale, care sînt discurile.


In urmă cu cîtăva vreme am fost contactat de un prieten din Franța, colecționar de înregistrări pe discuri vechi și editor de muzică clasică, a cărui casă de discuri a publicat altfel înregistrări Enescu, Clara Haskil, Dinu Lipatti, Sergiu Celibidache. Amicul meu era iritat și aproape disperat de imposibilitatea de a căpăta de la o firmă bucureșteană cîteva discuri LP cu celebrul dirijor Wilhelm Furtwangler, de proveniență rusească, pentru care avansase cîteva sute de dolari.

Așadar, mă regăseam într-un conflict de interese între un prieten din Franța și un vînzător român puțin scrupulos, pentru a folosi un cuvînt blînd, iar eu eram cumva vinovat pentru indolența și neseriozitatea neamului meu. După multe parlamentări și proteste, afaceristul bucureștean a găsit discurile „pierdute” asemenea scrisorii caragialiene și totul s-a terminat cu bine. Am aflat însă atunci cît de mănos poate fi comerțul cu discurile vechi de vinilin.

Discuri cu Wilhelm Furtwangler, nu s-au vîndut, cred, niciodată în România comunistă. Inregistrările celebrului dirijor german, confiscate ca pradă de război de către sovietici din arhivele Radioului de la Berlin, au stat timp de decenii la Moscova și mai toate au fost reproduse pe discuri ale casei Melodya, ce au constituit unul din bunurile de export cele mai prizate în lumea culturală occidentală. Cum se întîmpla adesea, din matrițele stoarse pînă la epuizare fizică, pe piața internă sovietică au fost disponibile tiraje, în general de mîna două, și care, grație turiștilor și a celor cu familie în Uniunea Sovietică, ajungeau și la București și în alte capitale ale „lagărului” socialist. Ba chiar contribuiau, prin vînzarea lor pe sub mînă, la întreținerea unor unor persoane cu venituri mai reduse.

Intre timp, arhivele captură de război au fost de mult retrocedate Germaniei iar înregistrările lui Furtwaengler au redevenit un bun comun pentru lumea melomanilor. Dar, pentru colecționarii pasionați, așa numitele memorabilia, cele amintind de timpurile vechi, și-au păstrat valoarea, iar de pasiunea lor profită copios oamenii de afaceri din acest domeniu de nișă culturală.
O raritate Electrecord scoasă la licitație pe e-bay


Istoria mi-a ridicat totuși o întrebare, în ce măsură actuala politică din domeniul culturii apără, protejează, aceste mărturii firave ale unui vieți culturale, care sînt discurile. Nu știu cum stau lucrurile în Moldova, dar în România, legea patrimoniului nu le numește ca atare. Ele intră, prin extensie doar, între „bunurile de patrimoniu mobil”, unde ar putea fi încadrate la „rarități, indiferent de marcă” sau sub „matrițe de compact-discuri ... și altele asemenea”.

Cum nu există cataloage online ale înregistrărilor de epocă, dinainte și de după cel de-al doilea război mondial, sau din anii ’50, fie ele păstrate de Radioul Român, fie de Electrecord sau de secțiile muzicale ale unor biblioteci importante, cum este cea a Academiei sau cea de Stat, este greu de spus ceea ce constituie sau ar trebui să constituie obiect de patrimoniu cultural între aceste mărturii; mărturii, prin firea lucrurilor fragile și perisabile, iar prin firea oamenilor rapid demodate odată cu dezvoltarea tehnicilor de înregistrare. Iar, pînă una alta, ceea ce se mai găsea pe la unii colecționari și, nu odată, prin arhivele ținute ascunse tocmai sub pretext de patrimoniu valorificabil bănește, a devenit obiect de comerț pe e-bay.

Pe aceeași temă

Previous Next

XS
SM
MD
LG