Originar din oraşul Ungheni, Dumitru Verdianu învaţă între 1976 şi 1982 la Academia de Arte Plastice din Sankt Petersburg, după terminarea căreia creează şi locuieşte în acest oraş pînă în 1994, cînd se stabileşte în Austria, împreună cu familia sa. Mai are şi acum un atelier în Petersburg, unde în fiecare vară ciopleşte cel puţin o lucrare nouă. Multe dintre sculpturile sale au fost zămislite şi în Republica Moldova, unde revine de cîteva ori pe an. De aceea, Dumitru Verdianu este un om care are trei patrii: Republica Moldova, Rusia şi Austria, iar în creaţia sa sufletul românesc, cel rusesc şi cel austriac coabitează cu succes.
Indiferent că e vorba despre scultpura monumentală, figurativă sau abstractă, la temelia artei celui mai faimos sculptor moldovean contemporan se găsesc, de multe ori, evenimente care i-au marcat viaţa sau propriile sale experienţe existenţiale. O mare parte dintre lucrările sale au o legătură nemijlocită cu biografia sa. Motivul familiei este recurent. Sculptorul a cioplit în piatră chipurile bunicilor, părinţilor sau rudelor sale din Ungheni pe care le-a situat, deseori, sub semnul reîntîlnirii, şi, de aceea, figurile apropiaţilor sculptorului sînt extrem de expresive.
Ceea ce reuşeşte sculptorul reinterpretînd tema întoarcerii fiului risipitor e să transpună emoţia în piatră sau în gresie. Căci, toate aceste figuri sînt răvăşite de nişte emoţii foarte puternice. Pe feţele lor putem citi uimire, consternare, tristeţe, bucurie sau o simbioză a tuturor acestor sentimente, uneori chiar a unor sentimente contradictorii.
Printre portretele lui Verdianu există, bineînţeles, şi cîteva ale soţiei sale Ulrike şi ale copiilor săi, realizate la diferite etape ale vieţii. Este mai mult decît impresionantă o compoziţie în care sînt înfăţişaţi sculptorul, soţia sa gravidă şi fetiţa lor de trei ani şi care emană foarte multă căldură umană. Dumitru Verdianu este un cîntăreţ în piatră al spaţiului casnic, realizînd şi lucrări în care mama îşi strînge la piept copilul sau tatăl se joacă cu fiul său de cîţiva ani. Ca nimeni altul, el reuşeşte să prezinte familia ca un teritoriu al echilibrului şi tandreţei.
Pe lîngă aceasta, sculptorul care navetează constant între Rusia, Austria şi Republica Moldova, a încercat să-şi accentueze identitatea sa moldovenească- în unele dintre autoportretele pe care şi le-a făcut, el poartă căciulă ţurcănească - dar peste ea a suprapus şi apartenenţa sa la spaţiul rusesc sau la cel austriac. Rezultatul e o operă pur şi simplu tulburătoare.
Indiferent că e vorba despre scultpura monumentală, figurativă sau abstractă, la temelia artei celui mai faimos sculptor moldovean contemporan se găsesc, de multe ori, evenimente care i-au marcat viaţa sau propriile sale experienţe existenţiale. O mare parte dintre lucrările sale au o legătură nemijlocită cu biografia sa. Motivul familiei este recurent. Sculptorul a cioplit în piatră chipurile bunicilor, părinţilor sau rudelor sale din Ungheni pe care le-a situat, deseori, sub semnul reîntîlnirii, şi, de aceea, figurile apropiaţilor sculptorului sînt extrem de expresive.
Ceea ce reuşeşte sculptorul reinterpretînd tema întoarcerii fiului risipitor e să transpună emoţia în piatră sau în gresie. Căci, toate aceste figuri sînt răvăşite de nişte emoţii foarte puternice. Pe feţele lor putem citi uimire, consternare, tristeţe, bucurie sau o simbioză a tuturor acestor sentimente, uneori chiar a unor sentimente contradictorii.
Printre portretele lui Verdianu există, bineînţeles, şi cîteva ale soţiei sale Ulrike şi ale copiilor săi, realizate la diferite etape ale vieţii. Este mai mult decît impresionantă o compoziţie în care sînt înfăţişaţi sculptorul, soţia sa gravidă şi fetiţa lor de trei ani şi care emană foarte multă căldură umană. Dumitru Verdianu este un cîntăreţ în piatră al spaţiului casnic, realizînd şi lucrări în care mama îşi strînge la piept copilul sau tatăl se joacă cu fiul său de cîţiva ani. Ca nimeni altul, el reuşeşte să prezinte familia ca un teritoriu al echilibrului şi tandreţei.
Pe lîngă aceasta, sculptorul care navetează constant între Rusia, Austria şi Republica Moldova, a încercat să-şi accentueze identitatea sa moldovenească- în unele dintre autoportretele pe care şi le-a făcut, el poartă căciulă ţurcănească - dar peste ea a suprapus şi apartenenţa sa la spaţiul rusesc sau la cel austriac. Rezultatul e o operă pur şi simplu tulburătoare.