La Berlin continuă manifestările cu ocazia expoziţiei dedicate scriitoarei Herta Müller la Casa Literaturii, expoziţie intitulată „Podoaba rece a vieţii“ (17 sept.-21 nov. a.c.). În această seară se va prezenta filmul despre deportările în Bărăgan, „Rusalii ´51“, realizat de Tiberiu Stoichici.
Dislocările din zona de frontieră româno-iugoslavă pe o rază de 25 km, au fost iniţiate de către conducerea de partid şi de stat în urma conflictului izbucnit între Stalin şi liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Colectivizarea agriculturii şi întîmpinarea unei rezistenţe pasive aproape generalizate, dar şi greutăţile în uniformizarea marilor centre urbane au devenit problemele prioritare pe care liderii României comuniste încercau să le rezolve. Deportările proiectate aveau o miză dublă. Pe de o parte vizau anumite categorii de persoane din zona de frontieră (indiferent de apartenenţa etnică), pe de altă parte măsurile represive trebuiau să aibă un efect de contrabalansare prin teroare a unor acţiuni potenţiale de opoziţie.
Dislocările necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai ministerului de interne, trupe de securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere. Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de Interne, în frunte cu Teohari Georgescu. Pentru deportări erau vizate trei "categorii de elemente periculoase". În "prima categorie" intrau anumiţi cetăţeni străini, funcţionari, militari şi liberi profesionişti. În categoria a 2-a erau încadraţi refugiaţii din Basarabia (2998 de familii, adică 8477 de persoane), macedonenii, germanii care fuseseră înrolaţi în trupele SS, „titoiştii“ şi „chiaburii“. Categoria a 3-a cuprindea foştii deţinuţi politici.
Cetăţenii vizaţi trebuiau luaţi prin surprindere, iar data exactă era cunoscută numai de conducerea superioară. Cu 3 zile înaintea declanşării acţiunii au fost convocaţi, conspirativ, cei care trebuiau să coordoneze totul pe data de 17 iunie 1951. Potrivit documentelor de arhivă, în cursul acestei operaţiuni au fost duşi în Bărăgan 40.320 de persoane.
Coşmarul victimelor acestor abuzuri staliniste se va sfîrşi abia în 1956. Într-un întreg ciclu de scuze fără urmări pentru cele întîmplate în timpul „obsedantului deceniu“, Ceauşescu a criticat, abia în 1972, deportările în Bărăgan, calificîndu-le drept "măsuri greşite" care au adus daune "politicii naţionale" a partidului.
Dislocările din zona de frontieră româno-iugoslavă pe o rază de 25 km, au fost iniţiate de către conducerea de partid şi de stat în urma conflictului izbucnit între Stalin şi liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Colectivizarea agriculturii şi întîmpinarea unei rezistenţe pasive aproape generalizate, dar şi greutăţile în uniformizarea marilor centre urbane au devenit problemele prioritare pe care liderii României comuniste încercau să le rezolve. Deportările proiectate aveau o miză dublă. Pe de o parte vizau anumite categorii de persoane din zona de frontieră (indiferent de apartenenţa etnică), pe de altă parte măsurile represive trebuiau să aibă un efect de contrabalansare prin teroare a unor acţiuni potenţiale de opoziţie.
Dislocările necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai ministerului de interne, trupe de securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere. Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de Interne, în frunte cu Teohari Georgescu. Pentru deportări erau vizate trei "categorii de elemente periculoase". În "prima categorie" intrau anumiţi cetăţeni străini, funcţionari, militari şi liberi profesionişti. În categoria a 2-a erau încadraţi refugiaţii din Basarabia (2998 de familii, adică 8477 de persoane), macedonenii, germanii care fuseseră înrolaţi în trupele SS, „titoiştii“ şi „chiaburii“. Categoria a 3-a cuprindea foştii deţinuţi politici.
Cetăţenii vizaţi trebuiau luaţi prin surprindere, iar data exactă era cunoscută numai de conducerea superioară. Cu 3 zile înaintea declanşării acţiunii au fost convocaţi, conspirativ, cei care trebuiau să coordoneze totul pe data de 17 iunie 1951. Potrivit documentelor de arhivă, în cursul acestei operaţiuni au fost duşi în Bărăgan 40.320 de persoane.
Coşmarul victimelor acestor abuzuri staliniste se va sfîrşi abia în 1956. Într-un întreg ciclu de scuze fără urmări pentru cele întîmplate în timpul „obsedantului deceniu“, Ceauşescu a criticat, abia în 1972, deportările în Bărăgan, calificîndu-le drept "măsuri greşite" care au adus daune "politicii naţionale" a partidului.
