3 noiembrie 2000
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentator: Octavian Paler)
Politică şi morală.
Nu cred să existe vreun politician la noi care, dacă ar fi întrebat „vă consideraţi un pragmatic?” ar răspunde „nu”. Pragmatismul este socotit mai mult decît un merit, e socotit o calitate indispensabilă unui politician. Ce-i drept, am serioase dubii că toţi politicienii ştiu de fapt, ce este pragmatismul. Un curent filosofic care proclamă drept unic criteriu al adevărului, ceea ce este util şi avantajos. Dar ce importanţă asta ? Filosofia nu e obligatorie în politică! Uneori, e chiar o frînă.
M-am gîndit la asta întîlnind o remarcă a lui Adam Michnik, anume că intelectualii au tendinţa de a face mai multă morală decît politică. Observaţia mi se pare perfect întemeiată. Şi ar putea fi un diagnostic pentru erorile săvîrşite de intelectualii romani după decembrie 89. Erori, în care includ, propriile mele erori.
Am fost tentaţi, e adevărat, de discursul moral care dispreţuieşte compromisurile. Aceasta a dus la o intransigenţă ce a sacrificat nu o dată nuanţele şi a diminuat chiar soluţiile, poate. Cînd vom face o analiză veritabilă, onestă a celor întimplate în ultimii 10 - 11 ani, va trebui probabil să ţinem seama şi de asta. Nu doar politicienii poartă vina şanselor pierdute în tranziţia noastră de pînă acum. Indiferent ce părere avem despre pragmatism în filosofie, e fără îndoilaă adevărat că un om politic trebuie să fie mai degrabă pragmatic decît visător. Rolul visătorilor este să le aducă aminte pragmaticilor din cînd în cînd că mai există şi lucruri care cer o altă măsură.
Pe scena politică însă, trebuie să se facă numai ceea ce e util şi avantajos. Există totuşi o problemă: o problema pe care mi-o impun realităţile noastre. Util şi avantajos, pentru cine ?! Ceea ce aud în campania electorală mă face să cred că politicienii nostri, sau cei mai multi dintre ei, au o curioasă optică despre pragmatism. Mă tem că nu patriotismul lor e pragmatic, ci egoismul lor.
Zilele trecute am citit în ziare o imprecaţie fulminantă împotriva ţărăniştilor. Si nu venea din opozitie. Venea din interiorul partidului, din partea unui senator ţărănist. Criticînd dur PNTCD, senatorul cu pricina a spus textual - „cu adevărat grav e că am distrus economia, că ne-am bătuit joc de speranţele a milioane de romani şi am compromis ideea de democraţie”. Trec peste faptul că în mînia sa, senatorul ţărănist a pus în seama partidului său toată responsabilitatea pentru situaţia în care ne aflăm azi, uitînd că au existat guverne şi înainte de 96, precum şi aliaţi după 96, dar n-as putea trece peste alt „amănunt”. Senatorul ţărănist a făcut aceste declaraţii nimicitoare abia dupa ce nu s-a mai aflat pe locul întîi pe listă. Intreb: dacă n-ar fi fost înlocuit ar fi vorbit la fel ?
De altfel, nu este singurul caz, în care nemulţumirile provocate de alcătuirea listelor în vederea alegerilor au cauzat revelaţii dramatice. Şi la PDSR au existat asemenea situaţii. Şi la PD. Şi la liberali. Aspiranţii la un loc eligibil pe listă au făcut adevărate crize de sinceritate în clipa în care s-au văzut fără perspectiva unui fotoliu parlamentar. Şi ce să cred ? Că gîndeau dinainte ce spun acum ? Că ar fi acceptat să-şi negocieze convingerile dacă ar fi primit ceva în schimb? Sau că brusc, li s-a luat un val de pe ochi ?
E limpede că asemenea situaţii, cu zecile ajunse în presă în ultimele săptămîni sunt cel puţin jenante...
