Tocmai m-am întors de la colocviul naţional „Zilele poeziei Iustin Panţa”, ediţia a IX, 6-7 noiembrie 2010, Sibiu, organizate de revista Euphorion în colaborare cu USR, filiala Sibiu. Cine dintre cei care l-au cunoscut (şi iubit!) pe Iustin – poetul dispărut tragic, în 2001, într-un accident de maşină – nu ar fi răspuns invitaţiei organizatorilor?! E şi acesta, colocviul ce-i poartă numele, un fel de a-i cultiva posteritatea celui care s-a dus în pământ cu zile, dar care totuşi revine an de an odată cu „Zilele Iustin Panţa”.
Anul acesta „Zilele...” au debutat chiar de ziua poetului, pe 6 noiembrie [1964], şi tot în premieră au fost expuse câteva poze făcute de maestrul fotograf Ion Cucu, cu puţin timp înainte ca Iustin să se prăpădească. Sunt chiar ultimele (!!!) imagini ale artistului la tinereţe, surprinse în octombrie 2001 la Neptun, dintre care două – cu Ioan Flora, un alt mare dispărut gesticulând larg în cadru – parcă anunţau o funestă succesiune. La fel de cutremurătoare mi s-a părut şi mărturia maestrului fotograf, care doar dintr-o întâmplare (nu-i pot zice fericită, de vreme ce s-a lăsat cu moarte de om) nu s-a aflat el (şi nu Iustin) pe locul mortului…
Lansările de carte ce au urmat – nu mai puţin de şase (deloc întâmplător, primul volum lansat a fost cel al poetului piatra-nemţean Aurel Dumitraşcu, mort acum 2 decenii la nici 35 de ani, Cine merge în paradis, Editura Conta, 2010) – trebuie că au contribuit şi ele la transformarea unor festivităţi comemorative (în prezenţa tatălui lui Iustin) într-un colocviu naţional de poezie: masa rotundă de a doua zi cu tema Starea poeziei, azi, departe de a fi una de pomenire, s-a dovedit una a tuturor posibilităţilor (Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, O. Nimigean, Claudiu Komartin, Ion Es. Pop, Andrei Terian, Radu Vancu, Ioan Radu Văcărescu şi cu voia Dvs. şi subsemnatul propunând tot atâtea grile de lectură ale literelor române contemporane). Şi ce poate fi mai fertil pentru posteritatea unui autor decât revendicarea poeziei sale de către generaţia tânără?! Inclusiv, sub forma unui premiu naţional pentru debut „Iustin Panţa”, al doilea ca valoare după cel acordat pe 15 ianuarie la Botoşani…
În tot acest timp, televiziunile au transmis, din oră-n oră, reportaje ample despre Adrian Păunescu, plecat şi el în lumea celor drepţi în aceste zile, iar exagerările n-au lipsit: de la „poet naţional” s-a sărit nonşalant la „cel mai mare poet român al tuturor timpurilor” (Florin Piersic). Brusc, parcă ne-am fi întors în perioada Cenaclului „Flacăra”, la acea libertate (supravegheată, dacă nu cumva de-a dreptul încadrată) cu voie de la poliţie ce a marcat tinereţea multor artişti. Felul în care era reluat, pe mică pe ceas, poemul Rugă pentru părinţi, în recitarea bardului de la Bârca – tot mai lăcrămoasă în ultima vreme –, părea să spună foarte clar că posteritatea începe în timpul vieţii, şi că „îmbălsămarea” se face… manu propria. Cum însă despre defunct aut bene aut nihil, cred că e la fel de imoral să-l miruieşti, tocmai pe cineva uns cu toate alifiile. (Nu pot să nu citez, între paranteze, din jurnalul Constanţei Buzea, mare poetă şi totodată prima lui soţie: „Ambiţia de a fi lider de grup îl munceşte, dar încă nu-i iese. […] Lacom şi avid să parvină. Îşi simte valoarea, superioritatea, dar e superficial totuşi, posesiv, violent şi gelos…”)
Dincoace de ecran, printre atâtea nume importante & promiţătoare ale literaturii române contemporane venite la Sibiu de drag de Iustin Panţa într-un week-end numai bun de ieşit la iarbă verde, posteritatea însemna mai puţin cultul poetului dispărut cât cultivarea celor foarte tineri & vii.