23 august 2003
Panoramic cultural românesc.
Disidența solitară a unui refusnik al prostiei: Mihai Botez.
Moderator: Cristian Teodorescu. Invitați: Adriana Bittel, Neculai Constantin Munteanu.
Cristian Teodorescu: A apărut recent la Editura Fundației Culturale Române un volum de o importanță excepțională pentru istoria disidenței românești, pentru istoria ultimelor decenii de comunism, și nu în ultimul rînd, pentru cunoașterea personalității unui disident de talia lui Mihai Botez.
Cartea despre care vă vorbesc cuprinde scrisorile lui Mihai Botez către Vlad Georgescu, fost director al Europei Libere, scrisori scrise între 1979 și 1985. O mărturie peste timp. Vlad Georgescu a încetat din viață în 1988, fără a apuca să vadă răsturnat regimul comunist, iar Mihai Botez a murit în 1995, ca ambasador al României la Washington, reprezentînd pe atunci guvernarea PSD, ceea ce i-a atras mari reproșuri din partea multora dintre prietenii săi. Și înainte și după 1989, strălucitul matematician și om de cultură care a fost Mihai Botez se considera un om singur. Să reamintim că în 79 la Europa Liberă a fost difuzat acel celebru Apel-Memoriu, scris de Mihai Botez, care inițial era adresat intelectualității române. Cum n-a avut succes prin acest apel la solidarizare, Mihai Botez a ajuns la teoria „disidenței solitare”.
Practic, cu acest memoriu citit la Europa Liberă, a început disidența pe față a profesorului Mihai Botez. I-am invitat la această ediție a Panoramicului, să discutăm despre personalitatea lui Mihai Botez și despre importanța disidenței sale, pe scriitoarea Adriana Bittel, care l-a cunoscut bine pe profesorul disident, și pe colaboratorul nostru Neculai Constantin Munteanu, unul din puținii angajați ai Europei Libere din perioada în care postul nostru de radio difuza scrisorile lui Mihai Botez și care erau la curent dinăuntru cu venirea acestor scrisori și felul în care se ținea legătura cu autorul lor.
- Doamnă Adriana Bittel ați fost prietenă de familie cu Mihai Botez. In prefața cărții profesorul Nicolae Manolescu spune că l-a cunoscut pe matematicianul disident în casa Dvs. Cum a devenit disident acest om care avea o poziție de invidiat în regimul comunist, era binecunoscut în lumea științifică internațională, încît la un moment dat, după ce au început protestele sale, el a fost numit în străinătate, cînd Havel al României, cînd un nou Saharov?
Adriana Bittel: L-am cunoscut pe Mihai Botez la începutul anilor ’70, în ’71, datorită literaturii, pentru că el era nu numai un strălucit matematician, era și un foarte bun cunoscător de literatură, pe lîngă faptul că era meloman și că se pricepea foarte bine și la artă plastică. El scrisese o carte despre Ion Barbu și mi-a dat să o citesc. Cum Ion Barbu era una dintre slăbiciunile mele, ne-am întîlnit apoi să discutăm cartea și ne-am înțeles atît de bine încît am rămas prieteni.
El era unul din cei mai deștepți oameni pe care i-am cunoscut; era de o extraordinară inteligență și nu suporta prostia. Eu cred că dizidența lui a început din acest refuz al prostiei. De pildă, îl scotea din minți că Ceaușescu putea să spună într-un discurs public că nici o întreprindere nu are voie să producă sub media pe țară. Ceea ce era o tîmpenie groaznică, pentru că media este între jos și sus, nu ? Ei, Mihai Botez nu se mulțumea să rîdă de aceste chestii, punea mîna pe hîrtie și făcea un memoriu, trimitea o scrisoare la CC și spunea: uite ce prostie a spus ăsta ! Au fost nenumărate asemenea scrisori în care atrăgea atenția asupra erorilor de logică, asupra prostiei și, încetul cu încetul, aceste atitudini ale lui au devenit tot mai radicale.
Cristian Teodorescu: Practic momentul în care a ajuns la scrierea acelui Memoriu, despre care, cum bine știm, era inițial destinat să solidarizeze intelectualitatea..., cînd și-a dat seama Botez că nu poate solidariza intelectualitatea în jurul său ?
Adriana Bittel: Imediat ce acest memoriu a început să circule, lumea bună și care era de acord cu el întrutotul a început să îi spună, deoparte, nu public, ai perfectă dreptate dar, cum se întîmplă: am copii, am slujbă, nu vreu să-mi pierd..., am o bubă la dosar, am pe cineva plecat din familie... Așa s-a întîmplat.
Cristian Teodorescu: Dar Mihai Botez nu avea nimic de pierdut în momentul acela ? Cum s-a produs declicul, acela al înfrîngerii fricii ?
Adriana Bittel: Mihai Botez era un om extrem de curajos. Pentru el, adevărul lui era mai important decît orice. E adevărat, el nu avea copii.
Cristian Teodorescu: Dar avea o viață de pierdut, avea o soție, avea o situație de invidiat... Neculai Constantin Munteanu, din cîte știi scrisorile care veneau la Europa Liberă erau de obicei nesemnate - vorbesc de scrisorile din România - scrisori care ajungeau prin cele mai ciudate căi cu putință. Cum ajungeau la Europa Liberă scrisorile lui Mihai Botez ?
N. Constantin Munteanu: Apelul din 1979 nu-l cunosc ca atare; nu eram la Europa Liberă atunci. L-am cunoscut, înainte de a-l cunoaște din aceste scrisori, din clipa în care a venit Vlad Georgescu la München, în ’81 și cînd multe din aceste scrisori ne erau oferite și nouă, unui cerc relativ restrîns de colaboratori ai directorului, pentru informare și, adeseori, pentru a merge mai departe de la sugestiile pe care ni le făcea, pentru că el era, efectiv, un bun ascultător al postului de radio Europa Liberă și dialoga cu noi, nu doar cu Vlad Georgescu, ci cu emisiunile care se făceau și cu ceea ce ar fi trebuit adăugat.
Plusul pe care îl aducea informațiile trimise de Mihai Botez trebuia, într-un fel sau altul, să-l răsfrîngem în emisiunile noastre. Și din această cauză scrisorile îmi sînt familiare și omul mi-a devenit foarte drag, dincolo de respectul pe care îl aveampentru cineva care, aflat în România, avea curajul extraordinar să spună ceea ce gîndește. E adevărat faptul că relațiile lui importante, că-l avea pe Vlad Georgescu la München, între altele, dar și alți oameni, prieteni și oameni de știință...
Cristian Teodorescu: Să precizăm că era prieten cu Vlad Georgescu dinainte...
N. Constantin Munteanu: Sigur că da, iar toate acestea vor fi jucat un rol în apărarea lui și, ca dovadă, la oricîte anchete l-au supus și oricîte vexațiuni ar fi suferit, a contat enorm de mult faptul că se știa, într-un fel sau altul, apărat. Dar, fără dar și poate, fără curajul omului în sine, acest lucru nu ar fi fost posibil.
Scrisorile lui Mihai Botez, cele mai multe, veneau prin intermediari, care călătoreau în România și care erau, realmente, oameni de încredere. In fine, Mihai Botez avea legături importante în lumea științifică și în lumea diplomatică și cunoscut fiind de cei cărora le încredința scrisorile, ele ajungeau relativ repede. Dar rar s-a întîmplat ca scrisorile trimise vreodată să nu ajungă, chiar dacă ajungeau cu o oarecare întîrziere fiindcă veneau pe căi ocolite. Au fost și încercări ale Securității, cum reiese din scrisorile, din relatările lui Mihai Botez, în care ei ar fi dorit enorm de mult să știe care sînt căile prin care sînt trimise.
Eu însumi am avut de-a face cu cineva venit din România, care, cu un plan mai mult sau mai puțin subțire, a încercat și el, între ghilimele, să devină „corespondentul” nostru, sugerîndu-mi să folosim aceleași căi de corespondență pe care le folosea și Mihai Botez... Atunci am știut despre ce este vorba, intuitiv, evident...
Cristian Teodorescu: Cine e persoana cu pricina ?
N. Constantin Munteanu: Persoana cu pricina este și acum în România, este relativ în vîrstă și este membru al Consiliului Național al Audiovizualului. Se numește Emanuel Valeriu.
Cristian Teodorescu: Adriana Bittel, ce ecouri aveau scrisorile lui Mihai Botez la Europa Liberă ?
Adriana Bittel: Aveau mare ecou. Așa am făcut ca Nicolae Manolescu să se întîlnească cu Mihai Botez, mai tîrziu s-a întîlnit tot prin intermediul meu și al unei prietene, Sanda Anghelescu, în casa ei, cu Liiceanu și cu Pleșu; adică simțeam nevoia ca el să fie alături de niște oameni la fel de deștepți ca el, și chiar dacă nu aveau curajul lui, aveau aceleași opinii. Sigur că toată lumea asculta Europa Liberă. Mihai Botez ni se adresa și în particular, dar ceea ce venea pe unde de la el către noi avea impact mult mai mare.
Cristian Teodorescu: Neculai Constantin Munteanu știu că au existat și încercări de intoxicare a Europei Libere cu o falsă, sau cu false scrisori ale lui Mihai Botez. In carte se vorbește despre una singură. A fost numai una sau au fost mai multe ?
N. Constantin Munteanu: Eu știu de una singură, pe aceea chiar am avut-o și în mînă, pentru că Mihai Botez scria cu creionul, avea un scris foarte ordonat, dar avea întotdeuna o cheie prin care, ca să spun așa, își încuia scrisorile pentru ca destinatarul să știe precis că vin de la el. Acea scrisoare, care era scrisă identic - acel care a plastografiat-o imita la perfecție scrisul - încît chiar și Mihai Botez cînd și-a văzut scrisul, la prima vedere a spus: am scris-o eu. Și Vlad Georgescu i-a spus, dar lipsește codul, lipsea cheia, era un cuvînt, Mariana, soția de atunci a lui Mihai Botez, care trebuia, în mod normal, să fie adaugată la sfîrșitul oricărei scrisori, în semn de salut. La acea scrisoare, care după aceea analizată mai atent nu era în stilul lui Mihai Botez...
Adriana Bittel: ... era mai vulgară...
N. Constantin Munteanu: ... ca gîndire, da ! Ca scriitură, vă spun, chiar și la prima vedere, el însuși a căzut în capcană...
Adriana Bittel: ... aveau specialiști buni...
N. Constantin Munteanu: ... da, puteau să imite bine scrisul omului, caracterul, creionul și toate celelalte; nu puteau imita și stilul, felul de a gîndi. Acest lucru le era inaccesibil băieților. Vlad Georgescu, cred că a făcut caz de fals chiar și pe post, fiindcă există o referire, ceva mai tîrziu, a lui Mihai Botez în care spune: te-ai descurcat foarte bine cu falsul respectiv. A existat acest lucru și însuși faptul că în scrisoarea respectivă îl ruga pe Vlad Georgescu să-i trimită pachetul de scrisori, era semn că de fapt ei nu știau, ca atare, decît din emisiunile noastre, de conținutul acelor scrisori. Ei ar fi vrut însă să aibă originalele. Acest lucru, din fericire, nu s-a întîmplat.
Cristian Teodorescu: Adriana Bittel, atunci cînd Mihai Botez a început să devină „clientul” Securității, - am aflat înainte de emisiune că și pe tine începuseră să te supravegheze și întregul vostru cerc de prieteni. Ce vă spunea Botez despre anchetele la care era supus ? Țin minte din cartea excelent realizată de sora sa, dna Viorica Oancea, că ar fi fost arestat mii de ori.
Adriana Bittel: Da, adică nu-l țineau mult. Îl luau, îl țineau maximum 24 de ore și îi dădeau drumul, nu l-au molestat înăuntru, în Securitate, nu-l băteau, ba chiar unii abordau tonul prietenos, solidar cu ideile lui. El încerca însă să-și ocrotească anumiți prieteni, cum eram noi, de această persecuție a Securității.
Ei erau foarte curajoși, și Mariana și el, îi salva și un extraordinar simț al umorului, și el avea un umor cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. Din punctul ăsta de vedere făceau un cuplu extraordinar cu Mariana. De pildă, ei erau supravegheați permanent, aveau securiștii la ușă și erau amîndoi pisicofili și aveau un motan pe care îl iubeau foarte tare. Motanul le-a fugit de acasă și noaptea, nu știu cît era, unu-două, cu lanterne, au pornit să caute motanul. Securiștii după ei; și le-au zis, dacă tot veniți după noi, căutați-l și voi; și au căutat împreună cu securiștii prin tot cartierul Dacia. Ne povestea nouă lucrul acesta rîzînd în hohote... Ăsta era Mihai!
N. Constantin Munteanu: Aș vrea să adaug că o bună parte din ancheta la care a fost supus, securiștii în cinismul lor extraordinar și disperați în același timp că nu obțineau în nici un fel „colaborarea” - în ghilimele, desigur - și în încercarea de a se dezice, fie de scrisori, fie de a ataca ideile de la Europa Liberă, și Mihai Botez a refuzat în continuare, aceia aveau cinismul să-i spună ce se va întîmpla dacă nu „cooperează”, repet, în ghilimele. L-au anunțat inclusiv că va fi trimis în provincie.
Numai că, de fiecare dată, Mihai Botez găsea calea și momentul de a descrie foarte pe scurt - scrisorile lui sînt un model de concizie și de gîndire, repet, carteziană și curajoasă în același timp, și într-un fel chiar și plină de umor, și era un umor în casa spînzuratului la vremea respectivă; deci aceia îi spuneau ce o să i se întîmple, inclusiv că, prin simplul fapt că nu-l arestează, îl va face să devină suspect în ochii prietenilor și chiar și al prietenilor lui din Occident.
Cristian Teodorescu: Despre asta vroiam să vă întreb acum, în încheierea emisiunii. Știu un lucru, că de la un punct încolo Securitatea a făcut mari eforturi de a-l discredita. Adriana, cum priveau prietenii, cei apropiați, aceste încercări, dar pe de altă parte Mihai Botez știa de aceste încercări ?
Adriana Bittel: Sigur că știa iar cine îl cunoștea bine nu putea să aibă nici un fel de dubiu că el ar fi fost manevrat de Securitate. Cei din apropierea lui, prietenii, oamenii care îl cunoșteau, nu puteau să se îndoiască de cinstea disidenței lui.
Cristian Teodorescu: După 89, singuratecul Mihai Botez a fost contactat, cred că de toate partidele din țara asta încercînd să-l înregimenteze. A refuzat lucrul acesta, a acceptat însă să devină ambasadorul României la Washington, într-o perioadă în care se făceau primele tatonări către Nato; exista o anumită deschidere în acea direcție și, după cum bine știți, majoritaea prietenilor i-au reproșat acest lucru. Privind acum în timp, credeți că Botez a făcut bine acceptînd să devină ambasadorul României, al puterii neo-comuniste cum se spunea la vremea aceea ?
Adriana Bittel: Eu am fost foarte șocată atuncea. Bine, imediat după ’90 eram extrem de pasionaliști și de radicalizați. A fost singurul moment în care Mihai m-a contrariat și în care am fost supărată pe el; și nu am putut să-l înțeleg. Dar acum, și avînd în vedere ce s-a întîmplat, cred că a încercat să facă bine, a crezut că este un mod prin care..., îi păsa foarte tare de ce se întîmplă aici, vroia chiar să ajute. Așa cred eu acum.
N. Constantin Munteanu: Trebuie să vă spun că Mihai Botez așa cum l-am cunoscut după revoluție - înainte l-am cunoscut numai prin intermediul scrisorilor lui - era un om extrem de altruist și cu simțul responsabilității față de semenii lui și de ceea ce se întîmpla în România.
Incă în pasionalitatea extraordinară de după revoluție, în care totul nu era decît alb-negru, rău-bun, comunist și anticomunist, un om deschis dialogului și atît de altruist nu cred că a acceptat din interese meschine; a acceptat, și cred că bine a făcut ! Vă spun după experiențele pe care l-am avut în România. Cred că bine a făcut și că a fost un ambasador bun, în ciuda pierderilor de prestigiu pe care le-a avut în anumite cercuri; așa e viața.
Cristian Teodorescu: Stimați invitați, din păcate, trebuie să punem capăt emisiunii noastre, nu mai avem vreme. Vă mulțumesc pentru participare Adriana Bittel, mulțumesc Neculai Constantin Munteanu.
