13 decembrie 2000
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu: Emil Hurezeanu).
Pervertiri democratice.
Votul de la 10 decembrie are toate şansele să fie un început şi un sfîrşit. Un început pentru o nouă mobilizare a democraţiei, fie ea de stînga sau de dreapta împotriva extremismului. Un sfîrşit al deceniului în care foşti funcţionari ai comunismului au încercat mereu, într-o măsură mai mică sau mai mare să menţină deprinderile totalitarismului cu mijloacele pervertite ale democraţiei.
Atît Ion Iliescu cît şi Corneliu Vadim Tudor sunt emblemele perioadei pre-democrate. Ion Iliescu, fostul înalt funcţionar al regimului Ceauşescu a evoluat însă mereu devenind criticul regimului pe care l-a servit, apoi groparul acestuia şi vreme de 11 ani unul din actorii majori ai tranziţiei spre democraţia liberală. Ion Iliescu s-a schimbat mereu, de unul singur, dar mai ales, forţat de împrejurări.
Mobilizarea cetăţenească antitotalitară, fie ea şi cu heirupul din ultimele 2 săptămîni este nu atît sensul unei solidarizări în favoarea lui Ion Iliescu cît un avertisment pentrru viitorul preşedinte al Romaniei. Acesta află acum, cu faţa descoperită în calea unui vînt năpraznic, că pentru prima oară în ultimii 11 ani este obligat să apere şi să fortifice democraţia în interesul tuturor cetăţenilor ţării, nu doar de dragul unui partid sau de dragul grupurilor sale de putere. Votul pro-Iliescu este un vot anti totalitar.
Cîştigînd, din acest motiv, Ion Iliescu va trebui să nu uite că cetăţenii Romaniei, fără să uite cine a fost Ion Iliescu preferă sa-l mandateze cu o noua încredere, obligîndu-l să fie nu doar preşedintele tuturor romanilor ci şi al tuturor democratilor. (...)
C.V. Tudor este un produs secundar toxic al aceleiaşi, nefireşti, dar cît de naturale, evoluţii a ţării din 11 ani. Înfruntarea Iliescu-Vadim are calitatea principală de a fi sinonimă cu o întîlnire de gradul trei între entităţi asemănătoare dar pozitionate de împrejurări într-un conflict terminal. În istorie şi în viaţă există şi aceasta situaţie neobişnuită în care răul mai mare, flancat de răul mai mic, cum s-a tot spus şi s-a scris în aceste zile, aliat cu pedestrimea rătăcită a binelui spart în mii de cioburi poate fi învins definitiv.
S-a întimplat, chiar dacă în alte condiţii istorice şi în 1940, cînd legionarii au fost învinşi definitiv nu de democraţii fragili sau de invocaţiile liberale pioase ci de aliaţii lor. Militarii lui Antonescu, înarmaţi pînă în dinţi şi cunoscători ai codului comun.
S-a întimplat într-un fel, iarăşi, în condiţii istorice diferite, şi la începutul anilor ʼ80 cînd socialistul Mitterand i-a învins pe comunişti invitîndu-i să facă parte din guvernul comun al stîngii. Prima soluţie a fost aceea a lichidării prin luptă, a doua a sufocării prin îmbrăţişare, între fraţi siamezi dar ireductibili adversari atunci cînd supravieţuirea unuia e conditionată de dispariţia celuilalt.
Socialiştii reformaţi şi pro-europeni grupaţi în jurul lui Ion Iliescu, alături de voie şi de nevoie de majoritatea cetăţenilor Romaniei sunt acum în situaţia să despartă apele naţionalismului comunist furibund de cele ale unei stîngi democratice îndreptată spre aşteptările şi nevoile viitorului.
Această şansă trebuie să fie nu doar a excluderii şi a cicatrizării şi mai mult, a construcţiei. Dreapta şi stînga sunt în definitiv mîinile la fel de necesare ale aceluiaşi om pus pe treabă. Rebelii totalitari şi comuniştii iremediabili sunt doar cele doua capete asmuţite unul împotriva celuilalt, dar ale aceleiaşi hidre. Nu ne putem dori, spre binele Romaniei şi al cetăţenilor ei decît ca hidra cu doua capete să dispară acum, definitiv.
