Un curent nou a umplut librăriile de cărți de istorie fără istorie. Avem de cîțiva ani buni o istorie a tinereții, apoi o istorie a lemnului, o istorie a amanetelor și, bineînțeles, o istorie a politeții. E greu de crezut că acest soi de istorii despre orice și nimic vor lăsa urme sau vor educa peste nivelul curiozităților răzlețe.
Există însă un caz sau două aparte. Istoria cafelei, de pildă, are sens, mai ales că linia ei curioasă nu s-a încheiat încă. Cafeaua împarte Europa în două sau poate chiar trei părți distincte și fără leac. Estul bea cafea adevărată și tare la fel ca sudul. Numai că esticii rețin în mare rețeta turcească iar sudicii stau prin preajma cafelelei mici și nervoase de tip italian.
A treia categorie e o negație completă: cine are curajul sau nechibzuința să bea cafea în nordul Europei, de pildă în Anglia, Polonia sau Danemarca va fi zguduit de lipsa cafelei. Englezii în special beau o cafea potabilă și aproape egală cu apa de robinet plus culoarea incertă a rufinei amestecatăî cu cremă de poantofi. Americanii completează sacrilegiul, cu cafele între supă și apă, turnate în cești enorme foarte aproape de categoria găleți.
Isoria cafelei e totuna cu istoria gustului sau a lipsei de gust. Tăria, aroma și gustul încetează și în viață și în ceașcă la nord și la vest.
