De la Cântarea cântărilor încoace, limbajul este acel văl transparent care mai mult lasă să se întrevadă decât ascunde. „Literatura de dragoste navighează mereu între metafora prea bogată şi plăcerea de a numi organele sexuale; preferam metaforă”, spune şi naratorul romanului Dragoste neagră, de Dominique Noguez, Trei, 2007, într-una din paranteze.
Deloc hazardată, apropierea dintre textul canonic – intrat ultimul (!) în corpusul Sfintei Scripturi, după mari bătălii – şi scrierea laureatului Premiului Femina (din 1997): şi într-un caz şi-n altul este vorba de o fată neagră, cu specificarea „cafea cu lapte” la Dominique Noguez, ce declanşează o formidabilă explozie a simţurilor: „Niciodată nu fusese mai frumoasă. Mi se părea că era pe de-a-ntregul femeie, cu o mai mare fineţe a trăsăturilor, cu o frumuseţe mai elegantă şi mai obiectivă decât atunci când o întâlnisem pentru prima dată pe plaja de la Biarritz, într-un moment când puternica senzualitate care emana din corpul încă atât de tânăr (…) împiedica orice veritabil considerent estetic. Poate datorită mie, gândeam, a devenit atât de frumoasă.”
De-aici încolo, Cântarea cântărilor trece în povestea lui Pigmalion, iar replica fetei – conştientă de metamorfoză – este pe măsura investiţiei: „Niciodată nimeni nu şi-a bătut atâta capul să mă aibă. Nimeni nu m-a iubit ca tine. Meriţi să te iubesc”. Doar că dragostea nu-i pe meritate, iar ruptura deja se anunţă: „Am rămas câtva timp lungiţi la soare, aproape goi. Am observat că umerii şi partea de sus a sânilor i se cojeau. M-am gândit o secundă la şerpii (…) care se descuamau; pieile lor, păstrându-şi forma, rămâneau întinse pe crengi. M-am gândit, de asemenea, că nu mai găseam lângă mine decât pielea ei, fără ea însăşi!” Şi suntem abia trecuţi de jumătatea romanului. Urmează o abruptă coborâre ad inferos, rezumată formidabil de acest schimb de replici, absolut antologic: „…mi-a declarat: «Aş merge cu tine până în iad!» «Să ne mulţumim cu purgatoriul», i-am răspuns”.
Iar pe post de sentinţă finală, acest ucigător: „Cândva îi acceptasem orice, acum nu îi mai iertam nimic”.
Deloc hazardată, apropierea dintre textul canonic – intrat ultimul (!) în corpusul Sfintei Scripturi, după mari bătălii – şi scrierea laureatului Premiului Femina (din 1997): şi într-un caz şi-n altul este vorba de o fată neagră, cu specificarea „cafea cu lapte” la Dominique Noguez, ce declanşează o formidabilă explozie a simţurilor: „Niciodată nu fusese mai frumoasă. Mi se părea că era pe de-a-ntregul femeie, cu o mai mare fineţe a trăsăturilor, cu o frumuseţe mai elegantă şi mai obiectivă decât atunci când o întâlnisem pentru prima dată pe plaja de la Biarritz, într-un moment când puternica senzualitate care emana din corpul încă atât de tânăr (…) împiedica orice veritabil considerent estetic. Poate datorită mie, gândeam, a devenit atât de frumoasă.”
De-aici încolo, Cântarea cântărilor trece în povestea lui Pigmalion, iar replica fetei – conştientă de metamorfoză – este pe măsura investiţiei: „Niciodată nimeni nu şi-a bătut atâta capul să mă aibă. Nimeni nu m-a iubit ca tine. Meriţi să te iubesc”. Doar că dragostea nu-i pe meritate, iar ruptura deja se anunţă: „Am rămas câtva timp lungiţi la soare, aproape goi. Am observat că umerii şi partea de sus a sânilor i se cojeau. M-am gândit o secundă la şerpii (…) care se descuamau; pieile lor, păstrându-şi forma, rămâneau întinse pe crengi. M-am gândit, de asemenea, că nu mai găseam lângă mine decât pielea ei, fără ea însăşi!” Şi suntem abia trecuţi de jumătatea romanului. Urmează o abruptă coborâre ad inferos, rezumată formidabil de acest schimb de replici, absolut antologic: „…mi-a declarat: «Aş merge cu tine până în iad!» «Să ne mulţumim cu purgatoriul», i-am răspuns”.
Iar pe post de sentinţă finală, acest ucigător: „Cândva îi acceptasem orice, acum nu îi mai iertam nimic”.