La 25 februarie 1991, miniştrii de externe şi ai apărării din ţările Organizaţiei Tratatului de la Varşovia se întruneau într-o şedinţă la Budapesta. A fost o reuniune istorică, la care au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, României şi Bulgariei (Albania ieşise formal încă în 1962). S-a adoptat în mod unanim decizia de a dizolva organele militare ale OTV. Evenimentul a trecut puţin remarcat de către presa vremii, inclusiv în ţările blocului comunist, dar şi în Occident. O explicaţie ar fi că ceea ce s-a întâmplat nu era nimic surprinzător, din contră, toată lumea se aştepta la acest lucru.
La începutul lui 1991, în toate ţărilor est şi central europene, foste membre ale OTV existau guverne alese în mod democratic, fusese introdus sistemul pluripartidic şi economia de piaţă, deci comunismul îşi încetase existenţa. E drept că vechiul regim supravieţuia îndărătnic prin reprofilarea grabnică şi nesinceră a unor vechi membri ai nomenclaturii partidului unic, dar din punct de vedere formal şi instituţional, comunismul îşi dăduse obştescul sfârşit.
Declarația de la Budapesta pune formal capăt Războiului rece
OTV fusese creat în 14 mai 1955 la iniţiativa şi insistenţa Moscovei, formal ca reacţie la crearea NATO şi intrării recente a Germaniei de Vest în organizaţia Atlanticului de nord. În realitate, a fost fondat ca URSS-ul să-şi menţină hegemonia în fostul „cordon sanitar” din interbelic şi să creeze mecanisme eficiente pentru înăbuşirea oricăror revolte anticomuniste. Cu alte cuvinte, organizaţia era concepută să stea la straja intereselor URSS şi a comunismului, iar când comunismul a suferit eşec pe rând în statele est europene şi se clătina de-a binelea în patria mumă, Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi-a pierdut însăşi raţiunea de a exista.
Declaraţia de la Budapesta din 25 februarie 1991 pune formal capăt nu numai organelor militare ale OTV, dar şi a organizaţiei în ansamblu şi Războiului Rece ca atare. Se postula că decizia „se înscrie în dorinţa de reducere continuă a potenţialului militar din Europa şi tranziţiei de la sistemul de blocuri militare la structuri de securitate în spiritul acordurilor semnate la Paris în cadrul CSCE” din noiembrie 1990. Se făcea referire indirectă şi la acordul grupului de la Vâşegrad (Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria) semnat câteva săptămâni mai devreme. Acesta era conceput, după expresia lui Václav Havel, să ajute ţărilor membre să scurteze drumul lor spre asocierea directă cu Europa Occidentală, adică integrarea în NATO şi Comunitatea Europeană (din 1993 – UE).
Unii au început imediat să regrete dizolvarea OTV, mai ales ruşii, pe motiv că datorită acesteia s-ar fi putut realiza mai bine, împreună cu NATO, menţinerea securităţii europene, dar şi a unui anumit echilibru între vestul şi estul continentului. Analogia cu NATO însă este oarecum forţată. Deşi Organizaţia Tratatului de la Varşovia se declara o structură militară defensivă, a utilizat de cel puţin 2 ori forţa armată împotriva propriilor membri (Ungaria, 1956 şi Cehoslovacia, 1968, la ultima România nu a participat). Acest lucru a demonstrat încă o dată caracterul său punitiv în cadrul blocului comunist, în contradicţie flagrantă cu scopul declarat cu mare fast în mai 1955.
NATO, cu toate criticile care i s-au adus după 1991, nu a atacat niciodată un stat membru al alianţei. Mai mult, deciziile sale sunt bazate pe consensul statelor membre, nu pe diktat, aşa cum era cazul OTV-ului.
