Linkuri accesibilitate

Rama Yade avea dreptate…



Eram la Paris, în decembrie 2007, când Rama Yade – perla neagră a guvernului Fillon-1, pe atunci secretar de stat pe lângă Ministerul francez al Afacerilor Externe – l-a criticat la scenă deschisă pe preşedintele Nicolas Sarkozy pentru a-l fi primit la Elysée pe Muammar al-Kadhafi. Ţin minte şi astăzi ambuteiajele din capitala Franţei acelor zile, provocate de cortegiul liderului libian format dintr-o duzină de automobile (spre deosebire de cel al Primului-ministru francez, secondat doar de motociclişti), dar şi tensiunea din atmosfera politică, electrizată de vizita unui personaj blamat de toată lumea în căutare de legitimitate pe scena internaţională, după ce că tot el o aruncase literalmente în aer. (De mirare cum i s-a trecut cu vedere acest gest de nesupunere tinerei de 31 de ani, ştiut fiind faptul că Sarko nu tolerează vocile discordante din sânul UMP…)

După trei ani şi ceva, lumea s-a dat peste cap, iar politicienii tot în picioare cad. Acelaşi preşedinte francez – acum pe post de preşedinte al G20 – se erijează în campion al democraţiei, afirmând răspicat că „Monsieur Kadhafi doit partir!”, după ce tocmai a ratat revoluţia tunisiană, din pasa – greşită! – a ministrului său de Externe, Michèle Alliot-Marie (între paranteze fie spus, un politician cu mare experienţă: ministrul Tineretului şi Sportului, între 1993-1995; ministru al Apărării, între 2002-2007; ministru al Internelor, între 2007-2009; ministru al Justiţiei, în 2009-2010; ministru al Afacerilor Externe, din toamna lui 2010 – şi încă dintre cei mai apropiaţi).

Din „hruşciovka” mea chişinăueană, sunt de câteva zile numai ochii (pe TV5 Monde) şi urechi (pe Radio France Internationale) la ce se întâmplă în lumea arabă – nu atât de dragul carierei unor oameni politici, cât îngrijorat de soarta unor oameni dragi mie (nu la general, ci cât se poate de concreţi, fiind vorba de familia prietenului meu Emmanuel Samson, între 2002-2007 chargé de mission culturelle en République de Moldova, iar din toamna lui 2007 în misiune la Tripoli). La un moment dat, primisem de la Emmanuel un e-mail în care-mi spunea că şi-au petrecut cea de a doua noapte într-un adăpost antiaerian, sub bombardamentele aviaţiei loaiale regimului – apoi legătura s-a rupt şi timp de 48 de ore nu am ştiut nimic despre el. (Între paranteze fie spus, sosit în vacanţă la Chişinău la începutul lui august 2009, puţin după alegerile din iulie, acelaşi Manu îmi spunea că un „aprilie 2009” e cu neputinţă în Libia, puterea colonelului fiind absoluta! Ca şi cum a generalului nostru era de formă...)

În tot acest răstimp, cancelariile occidentale au ieşit la rampă, preocupate mai cu seamă de perspectiva unei afluenţe masive de imigranţi clandestini, pe care luptele stradale i-au pus pe drumuri. Şi înainte chiar să pice regimul colonelului Kadhafi, mass-media dă ca sigură căderea capului ministrului de Externe al Franţei, dna Michèle Alliot-Marie. Ghilotina nu face deosebire pe criterii de sex, fie că-i vorba de Ludovic XVI, fie de Maria Antoaneta…

Ei bine (nimic bun, de fapt!), toate covoraşele roşii aşternute de occidentali pentru Ghidul Revoluţiei se întorc acum în râuri de sânge, ale cetăţenilor Jamahiriei. Degeaba se spală pe mâini conducătorii europeni – e şi vina lor pentru situaţia creată (de bună seamă, cum a putut fi primit de francezi, italieni, iar mai încoace şi de americani tocmai promotorul terorismului de stat, chiar dacă s-a învoit să indemnizeze victimele atentatelor aviatice pe care tot el le-a pus la cale?!).

Şi atunci, să nu-i dai dreptate frumoasei Rama Yade, între timp căzută vai! în dizgraţie (nu s-a mai regăsit în guvernul Fillon-2) care se simte responsabilă şi pentru ceilalţi, şi asta deoarece „este vorba despre (…) statutul Franţei în lume. (…) O anume idee despre Franţa. Valorile pentru care generaţii întregi de oameni s-au sacrificat. Este o obligaţie aproape morală să fii la înălţimea acestei moşteniri” (vezi Rama Yade, Drepturile omului pe înţelesul copiilor de la 7 la 77 de ani, Cartier, 2009)?!... Ce bine i-ar sta Republicii Franceze cu un asemenea ministru de Externe!

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG