Mohammar Gaddafi, o figură stranie și exotică, un clown și un nebun periculos, în aceași persoană. O noutate psihotică, o apariție fără seamăn și precedent. Așa să fie? Discursul stupefiant rostit de Gaddafi pe 23 februarie la Tripoli pare să confirme. Un bărbat care continuă să pozeze cu frivolitate stridentă în tînăr nepeiritor, răcnește pițigăiat și lovește cu pumnul în masă, anunțîndu-i pe libieni că sînt proprietatea Marelui Lider și vor fi stîrpiți dacă au, cumva, altă părere. Gaddafi e pur și simplu bezmetic, rupt de realitate și de bun simț în toate: de la costum și decor, la voce și text, postură și vîrstă proprie. Gaddafi e nebun.
Realitatea clinică a nebuniei Marelui Lider, dealtfel divulgată de cercurile apropiate și atestată de psihiatri, în mai multe rînduri, de-a lungul ultimilor 20 de ani, e incontestabilă și șocantă. Forța dereglării înspăimîntă și împinge pe podium concluzia după care Gaddafi e o excepție monstruoasă, un soi de aberație fără de soi provocată de accidente biologice și potriviri istorice cu totul întîmplătoare. Însă istoria analizată ca suită de cicluri și interacțiuni îl așază pe Gaddafi într-o companie străveche și ilustră.
Marii nebuni ai istoriei sînt o populație numeroasă și recurentă. De la Irod la Stalin și de la Ludwig al Bavariei la Ceaușecu, Lenin sau Kim Il Sung, așa zișii nebuni desfac istoria în tragedii separate și lasă în urma lor ideea unei apariții individuale catastrofale. Istoria iese prost, mai bine zis, prost înțeleasă sub presiunea crîncenă a acestei serii de mari nebuni. Mai întîi, pentru că duce ușor la teoria superficială a „politicii ca joc al nebunilor”. În al doilea rînd, pentru că destui mari nebuni nu-și merită faima.
Irod, de pildă, e, în descriereea istoricilor creștinismului, un suveran abil, defăimat de interpretări creștine. Lenin a fost un politician necruțător, un intelectual competitiv și un fanatic desăvîrșit. Nebunie leninistă e complexă, greu de înțeles și explicat cu mijloacele caricaturii. Stalin, politicianul pragmatic și planificatorul total, pare un candidat improbabil. Esența violentă și pasiunea constantă pentru exterminare spun altceva.
Nebunia și puterea sînt legate în mod tainic. Discuția e enormă. Ceva trebuie, totuși, observat, într-o dezbatere care mizează prea mult pe hipnotismul politic al răului întrupat în nebuni: societățile sînt complice. Tot o legătură tainică dar directă leagă și popoarele de nebunii care reușesc să le înrobească. Întîrzierea istorică în forme înapoiate și legături nefirești strică societățile. După un timp, ele produc nebunii tocmai bine pregătiți să desăvîrșească răul tolerat prea mult de oamenii de rînd.