S-ar părea că ministrul muncii avea dreptate când compara sistemul de pensii cu jocurile piramidale. Unii spun că s-a pripit, alţii că a greşit geometria înşelătoriei, cu alte cuvinte că nu ar fi vorba despre o piramidă ci, eventual, despre o sferă, poate chiar globul de cristal prin care-şi văd politicienii viitorul. Amănuntele geometrice nu modifică nicicum sensul afirmaţiei care poate fi generalizată la nivelul întregii economii. Nu mai e un secret pentru nimeni că mulţi cotizează în beneficiul puţinilor cocoţaţi la vedere sau ascunşi în topul celor mai bogaţi români.
Pantagruelii din poveştile de succes româneşti au crescut într-un an cât alţi Feţi Frumoşi în 10, la fel şi poftele lor mai presus de fire şi lege. Unii dintre ei au intrat şi în top Forbes, şi în dosarele Direcţiei anticorupţie. Nici nu contează cum şi de ce, capitalişti cinstiţi ori beneficiari ai sistemului piramidal de îmbogăţire prin comenzi de stat, fonduri speciale sau prin neînceperea urmăririi penale şi-au dat mâna peste ţară, declarându-şi susţinerea pentru Noul Cod al Muncii.
Este un cartel ciudat pentru cei obişnuiţi doar să negocieze pe sub masă termenii unor preţuri de monopol sau contractele cu statul. Într-acolo arăta Traian Băsescu la începutul primului mandat, spunând că Direcţia Anticorupţie ar trebui să-şi înceapă anchetele studiind lista şi conturile celor mai bogaţi trei sute de români. Dar şi în această listă au început să se despartă apele tulburi de cele acide. Prin apele tulburi navighează cei care au adunat averi fabuloase cu mult sânge şi transpiraţie a altora.
Din convingere, slugărnicie sau strânşi cu uşa de concubinajul cu statul şi sistemul juridic, unii dintre românii de succes au sărit în ajutorul guvernului, dându-i un cec în alb (sau mai multe, nu vom şti niciodată). Ceilalţi, care au fost aruncaţi în apele acide ale junglei de piaţă pentru că au respins dialogul cu guvernul, sunt corodaţi acum de îndoieli şi de multele controale fiscale. Afacerile lor intră la apă, ameninţând ca, în scurtă vreme, să nu mai rămână din ele decât schelete prin dulapul guvernului.
Pe de altă parte este curios cum a fost escamotată opinia angajaţilor (membri de drept în comisia tripartită): liderii sindicali au fost compromişi pentru că ar fi supt sângele poporului făcând avere şi jocuri politice. Restul (salariaţilor) e tăcere.
Banca Mondială susţine că 45 la sută dintre români muncesc la negru deşi legile actuale, zice-se, le apără interesele. Chiar şi patronii lor muncesc la negru, împingând abnegaţia şi cotizaţia faţă de partid dincolo de registrele contabile şi lege. Dacă tot spunem că nimeni nu e mai presus de lege, ar trebui să vedem şi despre ce lege vorbim. Prietenia cu puternicii zilei, (interlopi, politicieni sau oameni ai legii) te scuteşte de respectarea legilor, de la Codul bunelor-maniere la cel fiscal.
Singurul cod valabil este cel al tăcerii, mai ales în marile partide, companii sau găşti infracţionale unde se munceşte şi se va munci în condiţii de sclavie, pe principiul că nimeni nu e de neînlocuit, cu excepţia şefilor. Scandaloasă, aşadar, nu este adoptarea Codului şi nici moţiunea de cenzură care, ofilită de complicata algebră parlamentară, are puţine şanse de succes, ci faptul că în problema legilor fundamentale, Parlamentul nu mai are niciun cuvânt de spus. Pentru a evita surprizele aleşilor, guvernele de toate culorile politice au adoptat legi importante prin asumarea răspunderii.
Deciziile cruciale au început să se ia doar acolo, în sfera puterii, unde este înscrisă geometric piramida intereselor de grup. Nu ştim cine e în vârful piramidei, ştim doar că sfera se învârte şi atunci cel care se află temporar acolo trebuie să se gândească la viitorul tuturor oligarhilor din grupul cu pricina altfel sfera se va rostogoli şi-l va strivi.
