15 martie 2001
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu:
Octavian Paler).
De ce şi de către cine trebuie protejată limba romană ?
Constat că părerile sunt împărţite în legătură cu proiectata lege de protejare a limbii romane, pregătită şi susţinută cu ardoare de noul ministru al culturii domnul Răzvan Teodorescu. Domnia sa şi partizanii proiectului ce va fi depus, se pare, în Parlament, cam peste o lună, invocă modelul francez unde a fost adoptată şi funcţionează o lege similară.
Argumentul lor cel mai puternic e că limba română constituie o valoare de patrimoniu şi în consecinţă trebuie apărată împotriva a ceea ce o strică, o urîţeşte, o poluează şi o corupe. Şi nu s-ar zice că aceste ameninţări sunt o bagatelă. Există realmente motive de îngrijorare legate de starea actuală a limbii romane. Ar fi suficient să amintesc expresia lansată de Eugen Simion „romgleza” care nu include doar neologisme ce nu au un corespondent în limba romana, numind realităţi tehnice de ultimă oră, ci şi o păsărească afectată ce readuce în actualitate, în altă versiune preţioasele ridicole din secolul al 19-lea.
Oricît am refuza purismul e greu să justifici de ce panourile publicitare de pe străzi maimuţăresc un limbaj „macdonaldizat” sau de ce la televiziune se vorbeşte cu regularitate despre fotbaliştii „stranieri” [...]
O asemenea lege poate opera, cel mult, în unele zone ale spaţiului public. Adversarii proiectului nici nu vor să audă de o intervenţie a legiuitorului într-un domeniu cum e limba. Argumentul precedentului francez nu impresionează, deşi în Franţa, legea în cauză a dat unele rezultate stavilind parţial importul de anglicisme în viaţa publică. [...]
În ce mă priveşte, socot că atît în rîndurile partizanilor proiectului, cît şi în rîndurile adversarilor lui, se operează cu simplificări. E greu de crezut că o asemenea lege şi-ar putea atinge ţelul programat în titlul ei de a proteja limba româna. În plus, ştiind cum vorbesc româneste foarte mulţi politicieni români, inclusiv din Parlament, mi se pare uşor comic ca ei să se creadă paznici intransigenţi ai limbii romane.
În fine, cum să se corecteze neajunsurile vizibile şi azi ale limbii de lemn ? Aici nu mai e vorba de o problemă de vocabular ci de sechele în gîndire. Căci răul provocat de limba de lemn decenii în şir nu s-a limitat la repetarea unor formule rituale pînă la saţietate. Răul a constat mai ales în ruptura dintre gîndire şi vorbire.
Pe de altă parte, nu mi se pare deloc superfluă afirmaţia că un popor rămîne liber cătă vreme îşi păstrează, cum zicea cineva, zeii şi limba. Nu mi se pare că statul poate asista indiferent la degradarea unei valori care ţine de esenţa identităţii noastre.
