„Literatura şi arta” din 16 mai 1991 publica un interviu amplu cu Anatol Ţăranu, proaspăt director al Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe. Acesta era şi membru al Parlamentului Republicii şi anume în calitatea sa de politician, jurnalistul Vseovolod Ciornei i-a luat un interviu.
Până la Congresul al 2-lea al Frontului Popular din Moldova din decembrie 1990, Ţăranu fusese membru al Sfatului, adică consiliului de conducere al acestei formaţiuni politice care deţinea în parlament aproape o treime din totalul mandatelor. O altă treime era deţinută de fracţiunea agrarienilor, iar a treia – de grupul „Sovetskaia Moldavia”.
Interviul lui Ţăranu este unul cât se poate de sincer, el fiind unul dintre puţinii care şi-a permis să critice politica liderilor de atunci ai Frontului Popular care, prin poziţia lor radicală, extremistă, ar fi pus în pericol şi dat apă la moara separatiştilor din stânga Nistrului. Ţăranu a încercat să se opună unor atitudini de acest fel, dar recunoaşte că nu a făcut-o într-o manieră suficient de insistentă şi hotărâtă pentru a avea sorţi de izbândă.
Istoricul mărturisea despre postura incomodă de a exprima atunci o opinie diferită decât cea a conducerii Frontului Popular din Moldova. În cadrul acestei formaţiuni domnea gândirea unică, după modelul bolşevic, acesta fiind caracterizat drept „intoleranţă faţă de alte păreri, tendinţa neclintită de a reduce totul la un numitor comun, ostilitatea faţă de intelectualitate, căreia i se permite să gândească doar în limita direcţiilor dinainte trasate, trăsătura principală a bolşevismului tipic este suprimarea oponentului cu toate mijloacele, imposibilitatea de a exista fără inamici”.
Anatol Ţăranu spunea de asemenea că relaţiile sale cu Frontul au început să se strice din momentul în care a sugerat ca Mircea Druc să nu devină prim ministru în mai 1990. Argumentul său de bază era – destul de rezonabil din perspectiva de azi – că într-o perioadă de criză a cărui capăt nu i se vedea, era mai bine ca Druc – exponent al „partidei naţionale” – să ocupe doar postul de vicepremier, care să dirijeze din spate reforma, ca un Balcerowicz în Polonia, iar vina pentru dificultăţile suportate de populaţie să fie îndreptate spre premier, cum s-a făcut la aceiaşi polonezi cu şeful guvernului Mazowiecki.
Observaţiile lui Anatol Ţăranu, privite din perspectiva de astăzi, la 20 de ani publicarea interviului, sunt foarte actuale. Mai ales că el spune, la un moment dat, referindu-se la Frontul de atunci, că „doar acea organizaţie politică e tare, care oferă libertatea de opinie, (acesta) e unicul remediu împotriva bolşevismului”.
