Luna aceasta au loc alegeri în Turcia şi, potrivit sondajelor de opinie Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, AKP, se îndreaptă spre o victorie sigură şi al treilea mandat consecutiv. În funcţie de cît de importantă va fi această victorie premierul Recep Tayyip Erdogan va avea posibilitatea să deseneze după cum doreşte viitorul politic al ţării sale devenind încă şi mai puternic decît este în prezent. Relatarea corespondentului Europei Libere, Robert Tait este rezumată de Oana Serafim.
Peisajul politic al Turciei poate fi hotărît de data aceasta, pe 12 iunie, de un scandal sexual în mijlocul căruia s-au aflat mai multi membri ai unui mic partid naţionalist care deţine în prezent 70 din cele 550 de mandate din parlamentul de la Ankara. Potrivit sondajelor de opinie acest mic partid, pe numele lui al Acţiunii Naţionaliste a pierdut din cauza scandalului multe din cele 14 % care i-au adus 70 de mandate la alegerile din 2007. Dacă nu va reuşi să obţină 10 % din voturi, nu va intra în Parlament.
Ca urmare, scrie corespondentul nostru, partidul premierului Recep Tayyip Erdogan, al Justiţiei şi Dezvoltării, chiar daca nu va cîştiga, ca în 2007, 47 % din sufragii, ar putea să obţină două-treimi din mandatele de Parlament şi ca urmare ar putea modifica complet Constituţia Turciei.
Profesorul de studii internaţionale Soli Ozel, de la Universitatea Kadîr has din Istanbul crede că în aceste condiţii Turcia ar putea deveni un fel de Venezuelă: „Am putea avea de-a face cu un Tayyip Erdogan mai puternic şi probabil cu o Turcie mai autoritară. Este ceea ce în ştiinţele politice se numeşte autoritarism electoral sau autoritarism competitiv. În acest sistem avem alegeri, avem instituţii dar puterea este extrem de concentrată şi ceea ce cred că se va întîmpla este cazul Venezuelei. Adică – există opoziţie, există alegeri dar Chavez este de departe cel mai puternic şi are prea multe prerogative. Acolo o sa ajungă şi Turcia, mai ales dacă premierul, aşa cum a declarat are ambiţii prezidenţiale.”
Erdogan a jucat puternic pe cartea populist naţionalistă în această campanie electorală declarînd chiar că „Turcia nu mai are o problemă kurdă”, ceea ce, mai multi observatori politici consideră ar putea redeschide conflictele etnice care au dus la moartea a 40 de mii de oameni din 1984. Erdogan a promis şi construcţia a doua oraşe satelit in apropiere de Istanbul, care să poată facă faţă oricăror cutremure şi un canal care să descongestioneze Bosforul, care desparte Istanbulul în două părţi. Criticii premierului văd în aceste proiecte un cult al personalităţii în devenire.
Pe de altă parte, Erdogan susţine nevoia unui preşedinte puternic, dar pentru a o pune în practică va fi nevoie de multe schimbări constituţionale care nu vor fi uşor de pus în practică, mai ales că există o oarecare opozitie chiar în propriul său partid faţă de această evoluţie. Potrivit profesorului Soli Ozel: „În 2007 Erdogan a eliminat doua-treimi din parlamentarii partidului său şi orice avea o poziţie independentă a fost înlăturat. Acum a făcut acelaşi lucru şi a scos de pe liste 220 de parlamentari, vrînd astfel să arate cine anume comandă în partidul său. Viaţa politică a parlamentarilor din partidul său depinde numai de el – astazi te poate face celebru dintr-un necunoscut, mîine, te poate face un nimeni dintr-un politician important. Acestea nu sunt obiceiuri democratice...”.
O astfel de viziune, scrie corespondentul nostru, nu ia însă în seamă popularitatea de care se bucura premierul Erdogan. Si popularitatea sa se bazează în primul rînd pe succesul economic al ţării sale: o creştere economică de 9%, şi pe mesajul său de a lua puterea de la o elită nereprezentativă şi de a o da unei clase de mijloc, de obicei extrem de conservatoare religios, după cum explică Mensur Akgun, consilier la grupul de expertiză liberal TESEV:
„Este din cauza succesului în economie, pentru că a demarat noi proiecte, pentru că a pus la punct un sistem de sănătate de succes. Si pentru că în efortul de democratizare, succesele de politica externă contează şi ele. Si pentru că în multe chestiuni a abordat un ton conciliatoriu. Oamenii îl plac. Şi de pe deasupra nici nu prea există o opozitie formidabilă”.
