Orice revoluție trebuie salutată dar nu bifată. Întîlnirea trebuie continuată. După valul care a răsturnat sau transformat regimurile comuniste est-europene, revoluțiile au devenit personaje istorice vedetă. Ceea ce înseamnă că au devenit, de fapt, o formă de actualitate, curtată, subliniată și deformată de mediile de informare. Soarta așa numitelor revoluții arabe e un exemplu categoric.
La început, odată cu mișcarea de stradă care a dus la îndepărtarea regimului Beni Ali, în Tunisia, revoluția a fost întîmpinată cu un entuziasm normal și în același timp limitat. O răsturnare istorică nu poate deveni știre, decît dacă e restrînsă la o schemă emoțională simplă. A urmat răsturnarea regimului Mubarak, în Egipt, și revoluția a prins, iar, prima pagină, încadrîndu-se în limitele cerute de știri din ce în ce mai rapide și mai spectaculoase.
Tot ce era prea complicat și prea greu de explicat a rămas pe afară. A urmat baia de sînge din Siria și nimic nu s-a schimbat în tratamentul mediatic prescris pentru asemenea ocazii: o poveste cu luptători pentru libertate și tirani ucigași. Nu e nimic inexact în această imagine. Diferența între libertate și opresiune e clară. Însă povestea e mult-mult mai complicată și mai anevoioasă. Est-europenii știu cîte ceva despre griurile, iluziile și parantezele revoluționare.
Povestea media cu două personaje (libertate/tiran) e o fabulă simplă cu două personaje. Cineva va învinge și toată lumea speră în triumful binelui. Povestea reală conține cele două persoanje dar nu le lasă singure. În spatele, în jurul sau deasupra lor, lucrează forțe greu de evaluat dar foarte active. Egiptul e, de pildă, disputat de forțe care nu mai țin nici de armată, nici de susținătorii sau oponenții lui Mubarak.
Falimentul alimentar, regresia economică rapidă și lipsa de resurse financiare au pășit pe scenă și scriu singure istoria a ce a fost odată Revoluția egipteană. O fac atît de rapid și vehement încît povestea răsturnării lui Mubarak ar putea rămîne un episod important dar numai ca deschizător de drumuri, fie ele și către colaps. Revoluția egipteană a fost rezultatul unui impas economic total, într-o societate incapabilă să producă, să educe sau să modernizeze. Cîteva analize au început să aducă la suprafață această realitate pe care mediile de informare au ratat-o din dorința de simplificare și din motive de audiență.
Acum, după cîteva luni de iluzii, povestea revoluțiilor arabe se transformă în povestea impasurilor interne arabe. Odată turismul blocat, Egiptul nu are ce pune în loc. Siria trebuie să facă față altei variante de impas: lipsa de clarificare națională și religioasă. E problema mai tuturor regimurilor neo-arabe.
O explicație facilă și mult îndrăgită de cercurile politice arabe dă vina pe trecutul colonial și pe aberațiile național-administrative din care s-au născut granițele noilor state, așa cum au fost ele mîzgălite de Anglia sau Franța. E ceva aici dar realitatea nemișcată a regimurilor arabe spune mult mai mult despre incapacitatea sistematică a clasei conducătoare autohtone de a se ocupa de problemele societății.
În majoritatea lor, regimurile arabe au evitat orice urmă de răspundere și participare, pentru a se ocupa de consolidarea puterii de clan. Problemele arabilor de acasă sau din afară au rămas nerezolvate. Știm acum ce bilanț dezastruos au regimurile post-coloniale arabe: subdezvoltare, analfabetism, violență internă, lipsă de reprezentare politică. Problemele arabilor din afară au fost plasate în fruntea camapiniilor umanitare purtate din occident. Chestiunea palestiniană e un caz flagrant: regimurile arabe au închiriat problema și s-au distanțat, lăsînd în urmă un nor de proclamații. Siria e un cumul perfect de impasuri nerezolvate.
Opresiunea internă a suprimat o vreme cercurile islamiste dar erorile de politică economică și religioasă le-au readus în joc. Lupta pentru libertate a devenit, astfel, un conglomerat în care sirienii fără afiliere caută drepturi, în timp ce sirienii înrolați de suflul islamic se bat pentru dominație. Mai departe, asta a dus la apariția Iranului, de astă dată în apărarea lui Assad. Pentru că, în alte zone, unde încearcă să aducă la putere grupări religioase fidele, ca în Yemen sau Bahrain, Iranul e de cealaltă parte, alături de cauza libertății. Unde libertate înseamnă control iranian.