A mai trecut un an de şcoală degeaba. E drept, de gâtul şcolii atârnă acum o nouă lege, făcând astfel naufragiul mai spectaculos, pentru că deşi are lege, educaţia nu are suficiente bărci de salvare.
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Din tot leşinul melodramatic în care se zbate şcoala învăţăm că un nume nou nu dă şi un conţinut nou. Că deschizi uşa ministerului sau paginile noii legi, te izbeşte acelaşi conţinut rânced, dospit de valurile de pritoceli reformiste, dar niciodată limpezit sau înnoit!
Legea educaţiei, scrisă slugarnic pe piciorul preşedintelui şi adoptată cu o grabă şi o inflexibilitate instituţională scandaloase, este un mort frumos, care bântuie discursurile şi umflă şampania în demnitari. A rămas un text încifrat sau interzis. Nu vrea nimeni să facă pe ucenicul vrăjitor să pună în mişcare cine ştie ce mătură, că nu se ştie pe cine mătură.
Deşi nu legea, ci programa şcolară este curatul meşteşug de prosteală a minţii şcolarilor, aceasta a rămas neschimbată, băltind în aceleaşi poncife care au desfigurat elevii ani de zile. Poate şi pentru că cei care ar fi trebuit s-o schimbe vor, în secret, s-o păstreze ca în prima tinereţe revoluţionară chiar dacă pentru asta consumă fard pe pâine.
Pe aceştia i-aţi recunoaşte, cu siguranţă. Sunt reformiştii pe viaţă ai sistemului. Pe spinarea lor aplecată s-au scris multe şi inutile pagini de istorie. Au făcut reforme încă de pe vremea învăţământului politico-ideologic. Ei scriu manuale, programe, rapoarte şi stabilesc obiective şi competenţe.
Nu e de mirare că şcoala este, în continuare, prizoniera deşertului pedagogic, câtă vreme cei care stabilesc regulile sunt pensionarii de aur ai sistemului. Este greu să descoperi în bolboroselile sistemului românesc de învăţământ dimensiunea europeană, în afară de maimuţărirea unor legi şi a unor forme.
Şcolarul din România nu trăieşte pe Terra, într-un univers plin de mistere, ci între graniţele unui stat „naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pentru ca niciun extraterestru să nu ne poată anexa istoric sau cultural, după cum scrie şi în Doina eminesciană reprodusă în manualul de a şaptea. Istoria şi evenimentele locale sunt supradimensionate, personaje secundare sunt redistribuite în roluri de excepţie, pe baza unui periculos nepotism istoric.
Literatura română devine, conform aceleiaşi viziuni, frumoasa din pădurea adormită a culturii europene, cea care aşteaptă (deocamdată zadarnic) să fie trezită din leşinul milenar cu un sărut de confirmare. Matematica este, în continuare, plină de asperităţile sterpe ale ecuaţiilor şi de cioburi de teoreme cărora doar priceperea profesorului, câtă şi cum este, le poate da consistenţă pământeană.
În oala sub presiune a gimnaziului, adică acolo unde se dă prima formă caracterului şi educaţiei tuturor copiilor, fierb tot soiul de ierburi vrăjitoreşti: profesori de religie care cultivă diferenţele spirituale şi exclusivităţile ortodoxiei, tehnologi care predau inepte lecţii de geografie a infernului casnic, biologi, geografi sau istorici, maeştri ai aproximaţiilor şi victime, ca oricare alt profesor, ale unei programe învechite. Nu altfel s-au petrecut lucrurile în spaţiul universitar unde familismul şi clientelismul au fost cultivate pe suprafeţe extinse.
Mediocritatea a fost aurită cu vopsea cafenie. N-ar fi trebuit să rămână piatră pe piatră din aceste şcoli iar manualele şi programele ar fi trebuit să înfunde nu minţile copiilor, ci arhivele. Orice lege ar putea să facă diferenţa doar că mai trebuie să treacă o vreme până să dreneze adâncul sulfuros al sistemului.
Fără voinţa de a le da viaţă, legile româneşti nu au nicio valoare, sunt doar un act de putere, adoptate pentru a arăta cine e şeful. Nişte stafii legislative. Nişte forme fără fond. Dar voinţă este din plin. Departe de ochii noştri, în conţinutul instituţiilor, legilor, programelor şcolare sau al democraţiei intră oamenii cu legitimaţie. Acolo, cu mişcări dezordonate, dau viaţă tigrului de plastic al reformei instituţionale, să sară prin cercuri de foc în menajeria de sticlă a puterii.
