Apelurile repetate transmise de numeroase organizații internaționale statelor lumii de a respecta dreptul la libera informare și la cultură pe Internet sînt, în mod evident, gesturi justificate. Dacă Internetul cere celui care îl folosește un grad de perspicacitate și de responsabilitate în folosirea și difuzarea informației disponibile, el s-a transformat în ultimul deceniu și într-un adevărat tezaur cultural, demn de a fi utilizat atît în scopuri științifice cît și educative.
Cultură și politică: o revistă online remarcabilă - „Music & Politics”
Printre exemplele cele mai la îndemînă, revistele culturale electronice, multe din ele gratuite, oferă astăzi o oportunitate nemaiîntîlnită de informare pentru absolut toată lumea. Mă gîndeam la acest lucru, „răsfoind” revista americană bi-anuală „Music & Politics”, publicată, începînd din 2007 de un grup restrîns de specialiști în istorie și muzică, condus de Patricia Hall de la Santa Barbara. In Comitetul editorial al revistei figurează 14 cercetători și profesori de la mari universități, cum sînt cea din New York, California (Santa Barbara și Sacramento), Michigan (Ann Arbor), Wisconsin-Madison, Colorado (Boulder) etc.
Articolele sînt adesea pasionante, acoperind geografic întreaga lume, iar cronologic centrîndu-se pe secolul al XX-lea. Holocaustul, muzicienii emigrați din cauza persecuțiilor naziste, lumea central și est-europeană în perioada comunistă, cea din China în epoca Mao, identitatea culturală și uzanța politică a muzicii, din America de Sud, în Irlanda și din Africa de Sud în Irak și teritoriile palestiniene, sînt temele care revin cel mai des în sumarele revistei „Music & Politics”.
Pentru cercetătorul istoriei culturale a Europei centrale și răsăritene articolele publicate aduc o mană de informații, printre subiecte aflîndu-se, citez aleatoriu, „Sovietizarea muzicii cehoslovace” (Thomas Svatos), „«Muza Neagră»: Hip-Hopul polonez ca voce a «a celorlați noi» în tranziția post socialistă” (Renata Pasternak-Mazur), „Folk-ul în opoziție? Tarafurile de căsătorii și noi evoluții în muzica populară bulgară” (Claire Levy), Hanns Eisler și FBI-ul” (James Wierzbicki), „«Aruncînd cu pietre în Sistem»: Muzica rock din Serbia anilor 1990” (Dard Neuman), „Denigrat, Venerat, Interzis: Jazzul în era stalinistă” (Martin Lücke), „Ilustrată din New York - Trio-ul de la Terezin” (Michael Beckerman) sau „Muzica în lăgărele de concentrare 1933-1945” (Guido Kackler).
In cele opt numere publicate pînă acum de revista online „Music și Politics” apare și lumea muzicală românească, grație cercetătoarei dr. Joel Crotty, de la Facultatea de Arte a Universității Monash din Australia. Studiul său, „Promovînd muzica românească în străinătate: Revista Română (1946-1956)”, publicat în volumul 3, nr. 2 (vara 2009) acoperă o pagină din istoria puțin cercetată de istoriografii muzicii din România, punînd în evidență ideologizarea crescîndă și rolul propagandistic asumat treptat de revista al cărei prim număr a apărut în mai 1946.
Studiind numerele publicate pînă în 1955, Joel Crotty subliniază atenția acordată acelor compozitori ale căror lucrări în epocă se înscriau pe linia susținerii propagandei de partid (Alfred Mendelsson, Leon Klepper, Hilda Jerea) și „identificarea prin absență” cum o numește autorul a acelor compozitori, ca Mihail Jora sau Dimitrie Cuclin, care au fost marginalizați datorită atitudinii lor.
Crotty afirmă altfel că „relațiile acestor compozitori cu regimul românesc pot fi văzute din felul în care un emigrant ca Marcel Mihailovici este total ignorat după 1947, în timp ce Jora, care a avut o relație ambivalentă cu Partidul, inițial criticat (de Matei Socor în 1949) sau respins total (de G. Bălan în 1951), a fost în cele din urmă acceptat, după ce a fost reabilitat (în 1955).
Studiul din „Music & Politics” citează și cazul lui Mihai Andricu, criticat în interior - între altele pentru „influențele impresioniste franceze și naturalism” dar folosit în propaganda externă sub afirmația că simfoniile sale ar demonstra un artist angajat în respectarea formei „europene”, ca și pe cel al lui Constantin Silvestri, acuzat de „accente strict formaliste” în anii campaniei staliniste împotriva așa-numitului cosmopolitism.
Un foarte interesant tabel cu mențiunile și data lor a diverșilor compozitori români în „Romanian Review” încheie articolul, ce ar trebui să îndemne la o cercetare serioasă a publicațiilor de epocă și în România, nu numai în... Australia.
