4 iulie 2001
Actualitatea. (Moderator: Cristian Teodorescu; comentariu: Horia Roman Patapievici).
Instituţia ordonanţei de urgenţă.
Săptămâna trecută, chiar la închiderea sesiunii parlamentare, s-a petrecut un mic eveniment semnificativ: proiectul de modificare a legii Lupu, a fost transformat, oarecum pe şest, într-o ordonanţă de urgenţă. Chestionat de presă, domnul Cozmîncă a declarat că guvernul a depus proiectul de modifiicare la Senat, dar că vacanţa parlamentară a zădărnicit intenţiile guvernului de a trece legea.
Prin urmare, s-a recurs la metoda ordonanţelor de urgenţă. Motivul: potrivit domnului Cozmîncă este urgent ca legea Lupu modificată în sensul dorit de partidul de guvernamînt să se aplice încă din această vară. Legea Lupu se referă la regimul proprietăţii. Guvernul doreşte să modifice acest regim. Potrivit Constituţiei, regimul proprietăţii nu poate fi modificat decît printr-o lege organică. Totuşi, pretextînd lipsa de timp şi vacanţa parlamentară, guvernul a decis să modifice regimul proprietăţii printr-o ordonanţă de urgenţă.
Pe de altă parte, potrivit Constituţiei, ordonanţele de urgenţă sunt permise numai în situaţii excepţionale. Ordonanţa de urgenţă, ştie oricine, substituie dezbaterilor legislativului, voinţa executivului. Suspendă temporar legislativul în beneficiul guvernului. Legislativul exprima voinţa politică a electoratului, în general. Executivul exprimă numai voinţa partidului care a ciştigat alegerile, în particular. [...]
Ei bine, teza mea este că aşa funcţionează de fapt democraţia în Romania. Statul roman, deşi nu este nici dictatorial şi nici criminal, iar aparent îşi desfăşoară activitate potrivit legilor, nu este totuşi un stat de drept.
În Romania nu instituţiile şi legile rezolvă problemele potrivit unor proceduri acceptate de toată lumea, ci voinţa persoanelor aflate la putere în modul în care acestea decid să o facă. Guvernul putea foarte bine respecta Constituţia, renunţînd la ordinanţa de urgenţă. A preferat să o nesocotească, deoarece, pur şi simplu, aşa a vrut: ca regimul proprietăţii să se modifice imediat, fără prea multă vorbărie, aşa cum o doreşte el.
Nu este vorba neapărat de o intenţie autoritară. Este vorba mai degrabă de sentimentul că procedurile legale ar fi oarecum facultative, dacă intenţiile sunt bune. Este ca şi cum cei aflaţi la putere ar ştii bine ce pretinde legea, dar, în acelaşi timp, convingerea lor generală ar fi aceea că procedura legală este prea complicată, că ei, ca guvernanţi oricum nu doresc decît binele ţării, aşa că, nu-i aşa, lucrurile pot fi făcute mai expeditiv, mai simplu, fără atîta bătaie de cap şi fără toate complicata tevatură legală.
Respectarea strictă a legii, pare a gîndi omul aflat la putere, ar fi necesară numai în cazurile în care intenţiile puterii ar fi, Doamne fereşte, malefice, ceea ce nu se întimplă. În concluzie, atunci cînd esti bine intenţionat, cum se cred mai toţi guvernanţii nostri, poţi încălca legea, dar nu prea tare - numai atit căt să ne fie tuturor mai bine. Cam aşa, am impresia, se gîndeşte la vîrful puterii.
