În cartea sa, mult comentată, Întoarcerea huliganului (apărută în 2003 la Editura Polirom din Iaşi, iar apoi în mai multe traduceri şi în afara României), Norman Manea vorbeşte şi despre exil şi despre importanţa limbii materne pentru scriitorul care şi-a părăsit matca lingvistică primară. În acest context Manea reflectează şi asupra repercusiunilor exilului asupra scriitorului şi, bineînţeles, asupra exilului ca o formă existenţială specială.
Potrivit lui Norman Manea, născut în 1936 la Suceava, exilul începe deja în pîntecul mamei. Această reflecţie amară, preluată din Întoarcerea huliganului, a fost aleasă ca motto-ul volumului care gravitează în jurul ideii de exil.
De fapt, cei doi protagonişti ai cărţii, ziaristul german, Hannes Stein şi scriitorul român Norman Manea sunt doi „exilaţi“. Stein, născut în 1965 la München, a trăit în Austria, a studiat apoi în Germania, a fost după aceea profesor în Scoţia şi jurnalist în Israel, apoi a coordonat suplimentul literar al ziarului german Die Welt, iar în 2007 s-a stabilit în Statele Unite. Acolo s-a întîlnit cu Norman Manea, stabilit în America din 1988, după o scurtă şedere în Germania.
Cei doi discută despre diverse teme literare, politice şi culturale. Manea povesteşte despre experienţele sale făcute în România, despre deportarea în Transnistria, despre entuziasmul său pro-comunist ca pionier şi UTC-ist, despre decepţiile în legătură cu idealurile utopice ale tinereţii sale. Pentru prima dată, Manea povesteşte şi întîmplări foarte personale legate de viaţa sa erotică. Apoi despre conflictele cu cenzura din perioada ceauşistă şi despre condiţia scriitorului într-un sistem totalitar, bazat pe arbitrar şi pe corupţie, pe represiune şi pe delaţiune.
În acest interviu fluviu, Manea nu evită să facă şi trimiteri critice la pretenţiile unei aşa numite „elite culturale“ din România care prin trivializare demonetizează orice.
În esenţă, Manea explică în carte ceea ce ne-a declarat deja în 2004 într-un interviu: „În România sînt nu numai vechile tabu-uri, dar există şi un climat persistent al ambiguităţii – dintotdeauna. Orice discuţie care vrea să fie limpede, concretă la obiect şi onestă apare în climatul românesc simplistă sau simplificatoare, pentru că elita mai ales se alintă din totdeauna într-un soi de fiţăraie din asta retorică, subtilă de multe ori, fiind de părere că ambiguitatea este, de fapt, marca intelectualităţii.“
Nu lipsesc din această lungă convorbire nici trimiterile la reacţiile antisemite lansate după ce a scris despre trecutul fascist al lui Mircea Eliade. Totodată vorbeşte şi despre discuţiile stupide care au fost declanşate după ce s-a aflat că Herta Müller a primit Premiul Nobel pentru literatură. Potrivit lui Manea, unii dintre cei care şi-au articulat atunci părerile legate de Nobel nu şi-au ascuns bucuria că premiul nu i-a revenit lui, pentru că îl consideră un ins care a „intinat“ anumiţi monştri sacri ai culturii române. Cu amărăciune, scriitorul constată tendinţa persistentă a identificării unora cu figuri compromise ale culturii române, deşi există suficient de multe alte modele, democratice şi liberale.
*Norman Manea / Hannes Stein: Gespräche im Exil (Convorbiri în exil), Editura Matthes & Seitz, Berlin, 2011, 138 p.