1 iunie 1991
Actualitatea culturală românească. (Moderator: Emil Hurezeanu).
Deasupra noastră erau munți de gunoaie...
Actualitatea culturală de astăzi include o discuţie Monica Lovinescu-Stelian Tănase şi Revista revistelor culturale româneşti, întocmită ca de obicei de Virgil Ierunca.
Prozatorul Stelian Tănase, redactor şef al săptămânalului Acum şi unul din militanţii Alianţei Civice, a stat deci de vorbă recent la Paris cu Monica Lovinescu. Vă propun să auzim această discuţie.
Monica Lovinescu: Florin Manolescu spunea despre „Corpul de iluminat”, într-o cronică, că este cea mai intensă poveste de dragoste din literatura română, în orice caz din cea contemporană. Şi împărtăşesc această părere. Îmi pare bine că stăm împreună de vorbă. În acest studiou este Stelian Tănase, pentru că aş vrea puţin să ne vorbeşti puţin de această carte, pe care ai scris-o între 1985 şi 1987, nu?
Stelian Tănase: „Da, da.”
Monica Lovinescu: Şi prin lirism, şi prin construirea muzicală, şi printr-un fel de underground, cred că e o carte care aduce un ton original în generaţia dumitale. Cum ai scris-o? Cum ai construit-o muzical? Şi ce ai resimţit în momentul în care o scriai? Întâi - aveai impresia că va putea să vadă lumina tiparului sau nu? Şi vom vedea de ce da şi de ce nu. Şi ce ai vrut exact cu ea, pentru că nu ţi-ai situat numele personajelor principale pe Pia la modul inocent între doamna Bovary, Marilyn Monroe şi Miţa Baston.
Stelian Tănase: „Şi Anna Karenina.”
Monica Lovinescu: Şi Anna Karenina, prin final.
Stelian Tănase: „Da. Senzaţia pe care noi o trăiam în ţară, pentru că un scriitor este de fapt un filament, un element extrem de sensibil la ceea ce se întâmplă în realitate. De la realitatea lui imediată, până la cea generală, de ansamblu a societăţii, simţeam atunci că trăim într-un fel de, nu de sfârşit de lume, pentru că asta ar fi simplu de spus, mai ales după ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat în ʼ89, ci senzaţia unui fund de lume, de a unui abis, din care nu se va mai ieşi niciodată.
Şi deasupra noastră erau munţi de gunoaie, pentru că fenomenul de viitor al comunismul este vulgarizarea vieţii, a sentimentelor, de la sentimente până la relaţiile cu ceilalţi. Un fel de viaţă rudimentară, brutală, sălbatecă, de care încă nimeni nu poate să scape. Şi eşecul acestei poveşti de dragoste din romanul meu este datorat acestei vulgarizări generalizate a existenţei.”
Monica Lovinescu: E sentimentul pe care îl are şi cel care te citeşte, pentru că rare ori am văzut Bucureştiul descris mai sordid, dar în acelaş timp un sordid care are poezia lui. Şi aici vreau să te întreb, dacă aşa cum se spunea pe vremuri la Bucureşti nu e întâmplător. Cred că nu e întâmplător faptul că atâta timp cât trăiesc într-un cartier puţin păzit de această vulgaritate, cât îşi închipuie ei înşişi din camera lor cartierul, cât îşi construiesc romanul şi iubirea pe acest cartier, iubirea lor trăieşte. Şi când sunt mutaţi la bloc.
Stelian Tănase: „Unde sunt mass-ificaţi şi este un fel de lagăr de concentrare, cu uşi, ferestre, staţii de tramvai, de care nu mai poţi să scapi.”
Monica Lovinescu: Exact. În care iubirea dispare. În care dispare şi această iubire.
Stelian Tănase: „Şi sentimentul, da. Nu mi-am imaginat, sau nu mi-am gândit cartea...”
Monica Lovinescu: Întâi: ai construit-o muzical? Sau nu?
Stelian Tănase: „Da, este o construcţie muzicală, pe care eu am încercat-o în toate cărţile. Eu sunt un meloman înrăit.”
Monica Lovinescu: Şi personajul dumitale, adică personajul autorului de carte.
Stelian Tănase: „Iar în mine zace un pianist ratat. Eu am făcut studii de pian.”
Monica Lovinescu: Şi Sandu nu era pe atunci.
Stelian Tănase: „Ratează mai târziu. Deci eu sunt mai fericit – a rata mai devreme înseamnă o şansă în plus. Cartea este construită muzical. Dar şi primul meu roman, apărut în ʼ82 – „Luxul melancoliei” avea o structură muzicală.”
Monica Lovinescu: Pe care n-am avut fericirea să-l citesc.
Stelian Tănase: „Eu nu am o copie, nu am nici una, dar am să încerc să procur una. Şi cartea mea „Playback” pe care am scris-o între ʼ79 şi ʼ83 şi care de asemenea nu a apărut în România până acuma, toate au, încearcă de fapt nişte construcţii muzicale. Este ca să spunem aşa un secret, care îl ştie toată lumea. Este secretul meu de romancier, adică aţi văzut că epica nu se dezvoltă pe veşnica întrebare: „Şi ce se mai întâmplă?” Pe mine mă interesează să orchestrez teme şi motive. De aceea aţi văzut că anumite episoade sunt reluate, se schimbă tonalitatea.”
Monica Lovinescu: Pentru cei care n-ar fi citit „Corpuri de iluminat” trebuie să spunem că ne aflăm în faţa a trei cupluri: un cuplu ideal, hamsteric, unde soţia e fidelă.
Stelian Tănase: „Da, este viaţa simplă, este o viaţă simplă.”
Monica Lovinescu: O viaţă simplă şi o viaţă fidelă. Cuplul eroilor din roman, Sandul şi Pia, el este pianist de jazz şi de rock, iar ea este o bovarycă, dar care înainte de a-şi dezvălui natura bovarycă la bloc, ca să zic aşa, este una din întruchipările cele mai poetice, aş spune, a unei tinere îndrăgostite.
Stelian Tănase: „A feminităţii.”
Monica Lovinescu: Şi pe urmă cuplul autorului însuşi, care în Jurnalul pe care-l scrie el.
Stelian Tănase: „Jurnalul cărţii, da.”
Monica Lovinescu: O veche tehnică epică, în Jurnalul cărţii.
Stelian Tănase: „E o tehnica a oglinzii”.
Monica Lovinescu: Îşi dă seama la un moment dat că propria lui soţie îl trădează, ca să spun aşa, repetând scenariul lui despre – nu mai ştie cine scrie – personajele lui îl scriu pe el, sau el personajele lui. Şi atunci începe, aş spune dacă s-ar trata cronologic cartea, dar nu se poate trata cronologic, începe cam să se răzbune pe eroii lui.
Stelian Tănase: „Da, povestea acestei intrigi: eu am dat
cartea la tipărit, a stat doi ani în editură şi la un moment dat am retras-o pentru a face, pentru a adăuga acest Jurnal. Aveam nevoie de nişte oglinzi, pentru a arăta exact ce se întâmplă. Unul din secretele cărţii este că există acolo un diavol, sub masca bătrânului Făinuş, care finalmente se dovedeşte a fi cel care a legat şi a dezlegat firele şi care a dus şi la sinuciderea Piei; dar trebuia un diavol care să-l lucreze şi pe autor.
Or, aşa cum aţi văzut, scriitorul acesta, care are un nume mi se pare, odată îi spun Puiu, aşa este în familie numit, are o viaţă liniştită, burgheză, fără probleme. Dar în momentul în care începe să gândească răul, această intrigă de tip Emma Bovary a lui Flaubert, acel lucru i se întâmplă şi lui. Pentru că cu diavolul nu trebuie să te joci, nu trebuie să-l stârneşti. Or, el a stârnit aceste forţe. Şi dacă vă amintiţi, începutul cărţii în Jurnal este şi începutul, este şi apariţia în lift a lui Făinuş în viaţa autorului. Din acest moment diavolul începe lucrarea lui.”
Monica Lovinescu: Făinuş pe care la început îl ai, e un securist, apar nişte ambiguităţi din punctul ăsta de vedere.
Stelian Tănase: „Da, el nu are un trecut, sau are mai multe. A fost când contabil, când ofiţer de Securitate, când un oarecare, când deţine funcţii politice chiar.”
Monica Lovinescu: E un tip de diavol gogolian, de mediocritate.
Stelian Tănase: „Da, trebuie să recunosc, să fac o mărturisire că Gogol este autorul sub a cărui stea stau.”
Monica Lovinescu: Se vede. Dar acolo nu eşti original, sub steaua lui Gogol stau mai mulţi scriitori români. Originalitatea dumitale nu e atât în diavol, care este o prezenţă destul de curentă în literatura chiar optzecistă, dar originalitatea dumitale cred că este într-un lirism foarte controlat, dar foarte bine construit.
Stelian Tănase: „Care vine din muzică.”
Monica Lovinescu: Care nu ştiu de unde vine, dar care oferă Piei şi lui Sandu dealtminteri un fel de nimb. De unde ai intensitatea povestei de iubire.
Stelian Tănase: „Eu am încercat să scriu o poveste de iubire în care cruzimea să nu fie ucigătoare, ci numai să ducă la o formă de radicalizare a existenţei, pentru că adevăratele intrigi de iubire sunt cele care pun problemele foarte radical – da, sau nu, viaţă sau moarte. Iar încercarea pe care am făcut-o a fost de-a face o intrigă de tip clasic, cum este doamna Bovary a lui Flaubert şi a vedea cum se întâmplă această poveste la comunişti.
Într-o societate care aparent are cu totul alte date decât lumea lui Flaubert, dar care iată, că nu are alte date pentru că „termenul uman este acelaşi”. Datele care apăreau în lumea anilor ʼ80 de la Bucureşti, din ţară, era această enormă vulgarizare, aceste straturi de gunoi, care erau peste existenţa fiecăruia. Or, eram, am fost foarte interesat să arăt că această mizerie ne cotropeşte şi că nu mai există nici măcar un zid de care să te rezemi, că nu duce nicăieri decât la pieirea noastră. Nu ştiu pe cât mi-a reuşit această experienţă, dar dacă ar fi să dau aşa o definiţie, este o tentativă de a scri un roma epidermic. Adică în care lucrurile care se văd, se fie prezente masiv, lucrurile care se simt, lucrurile care există şi nu pot fi contestate, pentru că tot aşa aş spune în ceea ce priveşte nivelul intelectual, teoretic, al discursului nostru.
Vorbesc în ţară, până la căderea lui Ceauşescu, se putea
Era o lume sordidă, în care nu puteam să respirăm nici unul dintre noi.
contesta orice, se afirma orice, dar în ce priveşte viaţa pe care fiecare o trăia cum o trăia, aici nu se mai putea nega sau afirma că este altfel decât este. Era o lume sordidă, în care nu puteam să respirăm nici unul dintre noi. Iar o astfel de poveste, cum este povestea Piei cu Sandu era un miracol. Eu şi spun în carte de câteva ori lucrul ăsta. Adică asta apare o dată la un milion de cupluri şi nu poate să iasă decât o tragedie. În consecinţă, finalul cărţii este că personajul se sinucide, asumându-şi de fapt în momentul când realizează existenţa în care se află şi că tot ceea ce ar fi putut s-o salveze este deja departe şi consumat, să se sinucidă.”
Monica Lovinescu: Gunoiul bucureştean a mai fost surprins de optzecişti, strada este obsesională la optzecişti. Sunt două lucruri pe care le găsesc că situează „Corpuri de iluminat” alături, nu împotriva ci alături de curentul optzecist propriu-zis.
Stelian Tănase: „Eu nu sunt un optzecist şi nu mă...
Monica Lovinescu: Nu-nu, acestea fiind zise, ai construcţii, pe care servesc şi optzeciştii, să fim serioşi. Nu eşti un spirit total modern, nu postmodern, optzeciştii îşi spun şi post-moderni. Nu sunt post-moderni, sunt moderni, dar sunt două lucruri: întâi această intensitate.
Oricât sarcasm ai arunca asupra, sau ar arunca autorul asupra Piei, asupra lui Sandu. Nu, Sandu e văzut întotdeauna cu bunăvoinţă, nu e mai puţin adevărat că există câteva capitole, mă gândesc la capitolul prezentării Piei la persoana a treia – ea-ea-ea, care sunt un poem de iubire în proză neatins de acest gunoi.
Al doilea: când spuneam că eşti primul scriitor cred al underground-ului bucureştean, mă gândeam la aceste medii încă neexploatate – cu mici formaţii rock ce puteau să fie, cu câteva cămine studenţeşti. Niciodată studenţii n-au fost aşa de prezenţi în proza anilor 80 ca în „Corpul de iluminat”.
Stelian Tănase: „Ştiţi ce se întâmpla în România şi acuma este la fel, dar avem o oarecare speranţă să ieşim la lumină, la suprafaţă, era o uriaşă mahala. Ceea ce reuşise regimul şi asta spunea şi Nicu Steinhardt de mai multe ori, să transforme România într-o uriaşă mahala.
Aceste medii, care sunt percepute mai ales în afara ţării, dar să le spunem de oameni care sunt doar lectori, sau cititori ai acestei cărţi, acest sordid era prezent continuu. Şi dacă aş fi deschis un minister sordidul, mizeria, brutalitatea acestei lumi ar fi fost aceeaşi. Pe de altă parte, însă, acestei categorii de care Dumneavoastră spuneţi într-adevăr nu erau prezente.
Şi cu premeditare am vrut să strig că ei există, că vieţuiesc, că sunt foarte numeroase aceste medii, să zicem lumpen sau sordide, pentru că toată societatea noastră era lumpen şi sordidă. Acei muzicanţi, studenţi, oameni care trăiesc din te miri ce, oameni care vor să se înregimenteze şi să se facă funcţionari sau nu mai ştiu eu ce. Erau o categorie foarte numeroasă în România la acea dată pentru că toată societatea era dezarticulată.
Şi atunci astfel de persoanje apar aşa, ca şi în acvarium, rătăcind într-o suprafaţă foarte tulbure şi această senzaţie am vrut s-o redau, puţin clar-obscur, umbră pusă. Niciodată o lumină nu e foarte intensă decât în final când personajul se sinucide. Dar acest sordid era continuu, o mizerie de când te sculai şi până când adormeai şi în vise îţi apăreau aceleaşi lucruri.”
Monica Lovinescu: De ce crezi că n-a fost publicată cartea?
Stelian Tănase: „Păi Dumneavoastră aţi spus – era o carte underground.”
Monica Lovinescu: Şi erau sensibili cenzorii la undergroundul acestei cărţi? Nu ştiu dacă Nicolae Manolescu sau Sorin Manolescu, nu ştiu care din criticii dumitale spune la un moment dat, cred că Nicolae Manolescu, că dacă ar fi fost o carte publicată de un nume deja impus, nu publicată, scrisă de un nume deja impus, ar fi fost totuşi publicată.
Stelian Tănase: „Da, din două motive: una pentru că regimul stabilise un fel de ierarhie între scriitori, cine are dreptul să spună mai mult sau mai puţin. Era o ierarhie a favoriţilor regimului, membrii Comitetului Central, directori de instituţii, de edituri puteau să se apropie de această realitate pe care lumea o trăia, oamenii o trăiau. Iar cei care erau politic nesiguri, şi eu eram cel puţin nesigur.”
Monica Lovinescu: Şi tineri.
Stelian Tănase: „Şi tineri, care puteau să producă surprize mari prin contestaţii.”
Monica Lovinescu: Ceea ce s-a şi întâmplat.
Stelian Tănase: „Ceea ce s-a şi întâmplat, nu aveau dreptul să publice, să facă aceste cărţi să apară. Pe de altă parte cenzura îşi refuza altă realitate decât cea descrisă ideologic. Deci, în momentul când veneai cu nişte medii sociale, de care nu se ocupase nimeni până atunci, sau veneai cu o problematică inedită pentru cenzori, că cenzorul este un funcţionar care utilizează principiul repetiţiei.
Dacă a mai apărut o carte în genul ăsta sau în stilul ăsta, de un anumit tip – poate să mai apară încă una. Or, efortul pe care eu îl făceam şi colegii mei de generaţie era de a impune nişte teme noi, de a impune o nouă perspectivă, de a impune un alt stil. Şi atunci sigur că ei ne considerau duşmani – şi potenţiali şi reali, ceea ce şi eram într-un fel, că vroiam să dărămăm nişte clişee.”
Monica Lovinescu: Puţin totuşi atmosfera a mai ieşit, mă gândesc la „Sala de aşteptare”, de pildă a lui Bedros Horasangian.
Stelian Tănase: „Da, un prieten bun şi important scriitor.”
Monica Lovinescu: Ca toţi optezeciştii, care le-au pus probleme, pentru că acolo ei s-au descurcat foarte greu, în literatura zisă textualistă. Textualismul existând, dar fiind în acelaşi timp şi un paravan pentru câteva fragmente din realitatea extrem de explozivă pentru cotidian.
Stelian Tănase: „Îmi pare bine că puneţi această problemă. Eu aş vrea să vă spun că de pildă cenzura era mai tolerantă în momentul în care textul nu era destul de accesibil şi folosea nişte tehnici, care o făcea lizibilă numai pentru anumite categorii de cititorii foarte-foarte restrânse. Este exact aşa cum se face cu muzica experimentală, care uneori se mai prezenta şi faţă de un roman ca al meu care risca...”
Monica Lovinescu: Să fie înţeles mai direct.
Stelian Tănase: „...să găsească publicul larg, pentru că eu detest experimentul ca experiment. Aţi văzut că scriitura mea este foarte modernă şi la zi, încerc, nu ştiu cât reuşesc.”
Monica Lovinescu: Dar reuşeşti, sigur. Asta era să şi spun. Nici chiar aşa de uşor, de citit. Nu eşti de loc un romanicer tradiţional.
Stelian Tănase: „Nu, Doamne fereşte.”
Monica Lovinescu: Doamne fereşte, dar nu eşti deloc uşor de citit. Eşti greu de citit, bineînţeles.
Stelian Tănase: „Dar încerc să fiu accesibil.”
Monica Lovinescu: Dar trebuie să fii ochiul modern, pentru că ne plimbi din mai multe perspective, cronologia bineînţeles că nu este respectată şi n-ai de gând s-o respecţi şi construcţia este foarte savantă.
Stelian Tănase: „Secretul este, mă întorc la ce mă întrebaţi de la început, secretul este structura muzicală. Aici este o structură pentru cei care ştiu jazz, pentru că fiind un pianist de jazz ea are şi aţi văzut, are tema improvizaţiei. Chiar autorul improvizează cu cuvinte pe temă, nu numai personajul. Şi tema este a unui blues.
Cine ştie jazz a putut identifica uşor cum părţile corespund exact cu tonalităţile şi cu intervalele folosite de pianişti şi de cei care cântă jazz, care cântă blues. La fel cum structura luxului melancolic era tipică a unei sonate, cine ştie muzică va identifica exact cum construcţia cărţii este identică izomorfă cu structura unei sonate.
În „Playback”, romanul care sper în toamna asta să-l predau unei edituri, este o structură de rapsodie cu părţile respective, fiind un roman de mari dimensiuni, şi care am ambiţiunea să fie reluarea temei sufletelor moarte în România comunistă, în România lui Ceauşescu. La fel cum aici, aţi văzut, am reluat tema Emmei Bovary. Mie îmi place să fac astfel de romane, care pleacă de la o temă mare a literaturii. Cum şi acum mă pregătesc pentru un roman, care are ca temă, sau tema inspiratoare „Candide” a lui Voltaire. Adică vreau să creez un personaj inocent, plin de umor, într-o realitate, care este exact pe dos şi din acest impact sper să fac o carte.”
Monica Lovinescu: Spre deosebire de unii colegi de generaţie, nu eşti mai puţin modern decât ei, însă faci mai mare încredere în naraţiune. M-am gândit, citindu-te, la ceea ce spunea un fost mare avangardist în literele româneşti, care a fost Mircea Eliade şi care revenise odată cu „Noaptea de Sânziene” la naraţiunea aproape de timp tradiţional şi care spunea că în fond restabileşte naraţiunea în drepturile ei, pentru că naraţiunea înlocuieşte societatea modernă cu mitul.
Stelian Tănase: „Vreau să vă spun, deci este părerea unui autor, nu a unui teoretician. Eu cred că acel romancier, care nu are naraţiune şi personaje, nu este un romancier. Eu cred că cine nu are personaje puternice, conflicte puternice, o poveste, o intrigă, nu este un romancier.”
Monica Lovinescu: Poate să fie un prozator.
Stelian Tănase: „Poate să fie un prozator, un autor de eseuri, care să aibă elemente de proză. Acum genurile ştiţi Dumneavoastră că se amestecă.”
Monica Lovinescu: Şi romanul le cam înglobează pe toate.
Stelian Tănase: „Eu toată viaţa, am visat întotdeauna să fiu un povestitor. Să spun nişte poveşti şi ele să rămână. De aceea am nevoie de personaje, am nevoie de intrigă, am nevoie de conflicte, am nevoie de a soluţiona aceste tensiuni şi de aceea pentru mine naraţiunea este elementul central al unui roman.”
Monica Lovinescu: Înainte de a ajunge la tensiunile dintre politic şi literatură...
Stelian Tănase: „Vreau să vă spun că sunt foarte fericit că discutăm, că-mi puneţi întrebări ca scriitor, pentru că interviuri pe teme politice am dat câteva zeci, dacă nu chiar mai multe.”
Monica Lovinescu: Suntem toţi cam în aceeaşi situaţie.
Stelian Tănase: „Şi Dumneavoastră sunteţi.”
Monica Lovinescu: Şi nu putem să ne dezbărăm şi nu e cazul să ne dezbărăm de politic în clipa de faţă.
Stelian Tănase: „E mai multă nevoie ca oricând.”
Monica Lovinescu: Mai întâi de toate eşti scriitor, nici nu se pune problema. Dar unul dintre puţinele miracole de după decembrie ʼ89 e felul în care scriitorii au devenit şi gânditori politici.
Stelian Tănase: „Da, sunt adevărate miracole.”
Monica Lovinescu: Nu pun acum de o parte pe editorialistul şi jurnalistul, şi gânditorul politic Stelian Tănase, dar el pleacă de la scriitorul Stelian Tănase. Şi acum vorbim de scriitorul Stelian Tănase. Şi aş vrea să te întreb, acum scrii alt roman. A schimbat ceva în viziunea dumitale decembrie ʼ89? Adică faptul că înainte scriai cu gândul că poate va fi publicat, într-un fel pentru sertarul care ar fi rămas. Acum ştii că va fi publicat, măcar atâta ştii. S-a schimbat ceva în felul de a scri?
Stelian Tănase: „Ca scriitor cred că nu m-am schimbat deloc şi chiar doresc să nu o fac cel puţin în perioada care urmează. Ce s-a schimbat mult însă, şi cred cu toată lumea
s-a schimbat, este felul în care percepem noi realitatea înconjurătoare. Vă dau un singur exemplu din câteva. Cu cât dispreţ şi cu câtă detaşare am vorbit noi de tânăra generaţie. Avem colegi, profesori, care spuneau că cei mai pregătiţi sunt indiferenţi din punct de vedere moral.
Or, miracolul care s-a întâmplat în decembrie, care se datorează în exclusivitate, ne-a făcut să regândim această generaţie care vine după noi şi care este absolut fabuloasă. Şi pe care stă România astăzi. Iată, vă dau un singur exemplu – schimbarea percepţiei. Dar ca scriitor, în ceea ce priveşte mijloacele mele, felul de a înţelege realitatea romanului, vreau să zic, a operei de artă, nu, nu s-a schimbat.”
Monica Lovinescu: Dar tot ce era sugerat, de pildă, în „Corpuri de iluminat”, va deveni acum mai clar? Preaclar? Sau nu?
Stelian Tănase: „În primul rând vreau să vă spun că eu am scris cărţile mele cu conştiinţa fermă că ele nu pot să apară. Deci, în momentul în care am aşternut primele rânduri, mi-am luat această mentalitate sacrificativă. Erau cărţi, trebuia să-mi pierd patru-cinci ani cu ele, în ghilimele să pierd, să trăiesc aceste manuscrise, care se năşteau moarte. Deci nu mi-am făcut nici o iluzie.
Prima carte a apărut după cinci ani printr-un miracol, prin bunăvoinţa unei redactore extraordinare, Geta Demisianu, care atunci a făcut mari presiuni ca să apară. A doua carte n-a mai putut să apară. Se schimbase şi contextul, în ciuda bunăvoinţei unei alte redactore foarte bune, Gabriela Gadeşteanu, dar nu se mai putea. Contextul se schimbase complet şi cenzura avea uşi din ce în ce mai groase şi mai blindate.
Dar eu trăiam cu un sentiment că aceste cărţi nu pot să apară în mod natural în aceste condiţii. Aşa că eu nu trebuie să mă adaptez. Acum ştiu că ceea ce scriu va fi publicat, dar nici înainte n-am avut această dilemă apare-nu-apare. Că am avut o certitudine, negativă, dar certitudine.
Ceea ce cred că se va schimba, se va schimba cu toţi scriitorii, este ceea ce spuneaţi Dumneavoastră, în sensul că limbajul nostru trebuie să fie acum mult mai propriu, mai direct. Adică lucrurile care sunt spuse, sunt spuse, care nu
sunt spuse – nu sunt spuse. Ce vreau să spun prin asta? Înainte exista o complicitate între autori şi cititori, şi cenzori, că şi cenzorul era un cititor instruit şi ştia ce să urmărească. Această complicitate acum dispare. Deci nu limbaj aluziv, sugestiile, ironiile, toate lucrurile astea nespuse, şopârlele, aceste lucruri ca mijloace stilistice s-au terminat cu ele. Pot să vă spun că acest tip de limbaj ne-a împiedicat pe noi, scriitorii români, să pătrundem în editurile din Occident.”
Monica Lovinescu: Da, e unul din motive, nu e unicul motiv.
Stelian Tănase: „Or, acum acest limbaj direct, frust şi mai ales acest limbaj care relevă mai bine ceea ce gândeşte autorul trebuie, se va prolifera în cărţi. Eu vreau să vă spun o experienţă, care poate să fie interesantă s-o povestesc. În 1987 am primit oferta unei edituri occidentale, deci înainte de a cădea Ceauşescu. Ştia că am două romane interzise.”
Monica Lovinescu: Nu Ceauşescu, ci editorul.
Stelian Tănase: „Da, exact. Să-i dau unul din cele două manuscrise să apară. Şi eu am reflectat asupra acestei chestiuni. Eu scriu nişte romane destul de groase, pentru că îmi pusese nişte limite de pagini, dar eu îi spun că scriu romane aşa. Dar alta a fost problema: mi s-a părut că aceste romane, pe care le-am scris eu înainte, inclusiv şi „Corpuri de iluminat”, sunt nişte romane care nu pot fi înţelese în toată arhitectura decât la Bucureşti.”
Monica Lovinescu: Da, pentru că sunt bazate ca toată literatura, o mare parte din literatura română pe această complicitate.
Stelian Tănase: „Şi atunci am scris un roman, care se numeşte „Iacob-Îngerul” şi care va apărea, e depus şi aici, dar va apărea în acest an în Italia, refăcând romanul meu din ʼ83 „Playback” pentru Occident, în care mi-am pus aceeaşi intrigă, aceleaşi personaje, aceaşi poveste, acelaşi deznodământ, dar scrise cu aceste mijloace directe, clare, în care nu aveam nevoie să camuflez nimic, în care nu trebuia să dezvolt. Şi mai ales trebuia să renunţ, să mă vindec de boala acelui român de a face lungi digresiuni pe temele care nu pătrundeau în presă sau în alte locuri. Şi atunci a fost să scriu acelaşi roman cu totul alt limbaj literar. Pentru mine asta a fost o şcoală uriaşă.”
Monica Lovinescu: Care serveşte acum la noua ta carte.
Stelian Tănase: „Exact. Care acum mă ajută la acest roman, care are aceeaşi temă, i-am spus „Candid”, deocamdată. Şi nu mai trebuie, deci am câştigat doi-trei ani de experienţă literară şi va fi foarte interesant când voi publica în ţară romanul „Playback” şi apoi voi publica varianta lui, a doua – „Iacob-Îngerul”. În primul rând pentru critici - care e mai bun, care e mai prost, care e mai realizat şi va pune o problemă de mentalitate literală.”
Monica Lovinescu: Vreau să te întreb: cum ţi s-a părut primirea critică pentru „Corpuri de iluminat”?
Stelian Tănase: „Mult prea elogioasă decât credeam eu, pentru că mie mi se pare, marele nostru risc al scriitorilor este că noi suntem nişte oameni morţi. Adică toată sensibilitatea noastră în a înţelege lumea în care este până la căderea lui Ceauşescu şi mi s-a părut că o uşă s-a trântit şi că este o cu totul altă realitate. Şi că aceste cărţi care au fost scrise înainte nu vor mai avea nici publicul, nici crititicul de care au nevoie. Şi elogiile şi analizele foarte pătrunzătoare şi criticile, pentru că cartea are neajunsurile ei, mi s-au părut foarte exacte. Şi Dumneavoastră ştiţi ca şi mine – noi avem un pachet de critici extraordinari. Citim şi eu şi Dumneavoastră presa.”
Monica Lovinescu: Avem critici, cum n-are Franţa, de exemplu.
Stelian Tănase: „Da, exact. Or, mi s-au părut foarte elogioase.”
Monica Lovinescu: Şi încurajatoare.
Stelian Tănase: „Şi foarte încurajatoare, pentru că pe drumul pe care eu stau acum şi lucrez este fertil. Pentru că marea spaimă a unui scriitor este că lucrează o viaţă şi la sfârşit îşi dă seama că opera lui se prăbuşeşte. Or, aceste cronici şi cuvintele bune de la oamenii pe care îi cunosc, care mi-au citit cartea, oameni din lumea literară mi-au dat un mare curaj, că sunt pe un drum care poate continua şi după ce această uşă s-a trântit.”
Monica Lovinescu: Spune-mi, acum trebuie să ajungem la celălalt aspect, pe care l-am sacrificat până acum de-a lungul convorbirii, dar în încheiere trebuie să spunem câteva cuvinte. Aş vrea să ştiu: redactorul şef al ziarului Acum dă timp liber scriitorului Stelian Tănase? Editorialistul de la Acum dă timp liber lui Stelian Tănase? Cum se împacă cu el scriitorul?
Stelian Tănase: „Se împacă foarte foarte rău, pentru că deşi este vorba de scris, e unul absolut diferit. Eu cred că distanţa dintre un gazetar şi un romancier este mai mare decât dintre un muzician şi un sculptor, de pildă.”
Monica Lovinescu: Eu nu cred deloc, pentru că mă gândesc la articolele politice dintre cele două războaie, or scriitorii aveau articole politice, fără ca să pună probleme. Eu mă întreb dacă lucrul ăsta nu e o problemă falsă, care am moştenit-o din comunism? În care cuvântul „politic” a fost, noi n-am trăit politic, noi n-am trăit politică în fapt. Jumătate de secol politicul a fost evacuat.
Stelian Tănase: „Istoria a fost abrogată, viaţa publică la fel.”
Monica Lovinescu: Dar în acelaşi timp trăim cu obsesia, ne gândim că ceea ce am trăit o jumătate de secol a fost politică, n-a fost politic şi este o depreciere a cuvântului, a termenului însuşi foarte mult. Bineînţeles e altceva, nu romancierul scrie editorialul şi nu editorialistul scrie romanul, este evident. Eu îţi spuneam problema asta mai mult ca timp şi pe urmă este şi Alianţa Civică. Cum se îmbină? Sau cum se ciocnesc?
Stelian Tănase: „Probabil Dumneavoastră deschideţi o temă, care merita o emisiune separată.”
Monica Lovinescu: Ştiu, dar până acum mi-ai spus că a fost bine că am vorbit despre scriitor.
Stelian Tănase: „Nu, mă ghindeam la tema acestui amestec, acestei implicări a intelectualilor români după revoluţie şi a dramei că nu stă la masa lui de scris să scrie cărţi. Pentru că un scriitor este un om care se marginalizează cu bună ştiinţă pentru a avea sub-ansamblu şi a scrie. În timp ce participantul este în tranşee şi are o perspectivă limitată, deşi mult mai acută şi mai incandescentă.
Pot să vă spun că există mult mai puţin timp decât înainte. Şi cred că pentru toată lumea, dar este şi un sacrificiu obligatoriu, pentru că dacă nu noi, intelectualii, nu ne
sacrificăm egoismul de a scrie cărţi, cel puţin pentru o perioadă de timp, mă întreb cine va putea să scoată România din mizeria în care se află.
Pentru că dacă rămânem iar la mîna unor profesionişti ai puterii, a unor funcţionari de înalt nivel, care au dus România în dezastrul în care se află, atunci înseamnă că noi suntem de fapt ucigaşii acestei ţări. Or, eu nu vreau să fiu.”
Monica Lovinescu: Şi deci ai literaturii.
Stelian Tănase: „Exact. Mi se pare că avem această datorie faţă de cultura şi civilizaţia românească: să stăm acum mai mult în şedinţele unor grupuri de intelectuali, în redacţii, în partide, în mişcări de tip social, cum e Alianţa Civică şi să facem tot ce putem pentru ca România să fie cât mai repede acceptată în concertul acesta european, la care deocamdată, aşa cum vedem, suntem priviţi cam cu spatele aşa, cu o semiprivire.
Şi nu avem altă şansă decât ca în termen foarte scurt, cât de scurt putem, o adevărată democraţie să fie instalată în România. Or, pentru asta este nevoie mai mult ca de orice de prezenţa intelectualilor. Trebuie să vă spun că am avut şi destule experienţe triste în acest domeniu. Multe reflexe dobândite sub dictatură, multe frici, care nu s-au consumat, multe rezerve în ce priveşte rolul pe care trebuie să şi-l asume un intelectual. Dar în ciuda acestor lucruri, pe care vi le spun aici, constat o participare din ce în ce mai, hai să folosesc un cuvânt mare şi urât, responsabilă, din ce în ce mai numeroasă a foarte multor intelectuali, care realizează că nu se poate altfel.”
Monica Lovinescu: Există, există o radicalizare a intelectualilor, foarte fericită. Care la început avea o faţă de politic şi de activitate politică şi chiar de gazetărie, reacţiile dobândite de-a lungul acestui timp, care s-au dezbărat. E o radicalizare la care puterea a contribuit enorm de mult, cu campania anti-intelectuală pe care a făcut-o şi care cred că este foarte fericită.
Şi cum suntem de aceeaşi părere şi n-avem pe ce să intrăm în polemică, vom şi încheia. Şi cu toţii dorim să sosească în sfârşit momentul acela în care scriitorul va putea din nou să stea la masa lui de lucru, dar până atunci cred că este nevoie, se vede că este nevoie să fie la gazetă, să fie în pieţele care se manifestă pentru a putea scrie într-o ţară cât de cât vindecată de toate sechelele totalitarismului, sub care am stat 50 de ani. Şi îţi mulţumesc foarte mult, Stelian Tănase.
*
În a doua parte a Actualității culturale de astăzi îl vom asculta pe Virgil Ierunca cu Revista revistelor culturale.
Virgil Ierunca: Gabriel Andreescu consacră în revista 22
unul dintre accente doamnei Smaranda Enache, căreia un tribunal, - și se știe ce fel de justiție există azi în România -, îi infirmă candidatura la examenul de atestare ca directoare a Teatrului pentru copii și tineret „Ariel” din Târgul Mureș. Motivările tribunalului - diverse articole din ziare împotriva Smarandei Enache. Articole din presa F.S.N.-nistă, deoarece Smaranda Enache, după ce și-a dat demisia in 1990 din C.P.U.N. a devenit ținta unor atacuri permanente din partea puterii.
Acestea s-au întețit după atitudinea Smarandei Enache împotriva puterii în diverse cercuri europene, cărora le-a expus situația reală în care se află România neo-comunistă. Inutil să mai amintim, că din punct de vedere profesional, Smaranda Enache are o competență artistică verificată de altfel de atâtea succese internaționale cu teatrul „Ariel”.
Ceea ce vrem să subliniem este faptul că Smaranda Enache este o adevărată Doamnă a țării. Intervențiile sale în Consiliul Europei constituie o dată în istoria opoziției iluminată din România, și că această Doamnă face acum obiectul unor deriziuni inimaginabile. „Nedreptățile făcute unui om ar trebui să ne doară”, scrie Gabriel Andreescu, „nu este cazul”, continuă el „dacă victima abuzului este doamna Smaranda Enache. O personalitate, care a primit de atâtea ori exprimat respectul Europei, nu are nevoie de compasiune. De acolo, din găoacea lor de pigmei, toleranții intolerabilului mai inventariază probabil o victorie”.
Asemenea victorii, adăugăm noi, nu fac decât să arunce încă o lumină asupra felului în care actuala putere înțelege să dialogheze cu reprezentanții unei opoziții demne, lipsite de retorica ambiguității la modă în unele cercuri.
Să nu părăsim revista 22, înainte de a saluta întoarcerea la unelte, după o absența destul de mare, a unuia dintre cei mai de seamă eseiști din generația mai nouă, Dan Pavel. Cu o bună cultură filozofică, cartea sa „Bibliopolis” o atestă îndeajuns. Dan Pavel, ca atâția alți scriitori este și un excelent ziarist politic. Într-un articol recent intitulat „Strategia ambiguității”, Dan Pavel arată că această ambiguitate constă în faptul că nomenclaturismo-comunismul încearcă acum să-și reintemeieze puterea pe baze democratice parlamentare, mai bine zis aparențe democratice.
După care, Dan Pavel trece la o adevărată fenomenologie a ambiguității, punând câteva jaloane și întrevăzând câteva soluții de pulverizare a acestei ambiguități nefaste. „Probabil ca peste mulți ani”, scrie el, „momentele pe care la trăim acum le vor părea analiștilor clar. Ei vor fi având atunci acces la toate documentele puterii și ale aparatului de represiune și vor putea înțelege pe deplin ceea ce noi acum nu putem decât bănui, intui sau deduce logic. Cele trei registre aparțin totuși potențialității, iar realitatea a fost întotdeauna mai spectaculoasă în conținut. Așa cum abia acum înțelegem cu claritate natura loviturii de stat bolșevice, pe care ani de zile, atât noi cât și occidentalii am considerat-o si am studiat-o drept marea revoluție socialistă din octombrie, conferindu-i o legitimitate pe care n-a avut-o niciodată. Așa vom înțelege odată ceea ce s-a întâmplat, începând din decembrie 1989, sau probabil mult mai devreme.
Tocmai de aceea poate că nu va mai trebui să lăsăm pe mâna istoriei o disciplină aflată mereu la granița dintre știință și ideologie, descifrarea ambiguității politice a trecutului și prezentului. Va trebui să apelăm la lingvistică, la filosofia limbajului, la semantică pentru a analiza discursul politic. Pentru că sunt mai multe tipuri de ambiguități, care se nasc din deosebirea între gând și cuvânt, între gând și realitate, între cuvânt și fapte, între gând și fapte.
Aplicând riguros aceste metode pe secvențele minimale ale discursului sau textelor, în sens generic, precum și ale ansamblului textual sau discursiv al politicii, vom putea descoperi și confirma pe cale științifică lucruri, pe care acum doar le bănuim. Analizând ceea ce spun deținătorii puterii, sau cei care îi contestă, vom putea reconstitui relația dintre cuvânt şi gând , dintre vorbă și faptă. Vom ști, deci, ce este în mintea jucătorilor politici, spre disperarea lor”, am închis citatul din Dan Pavel.
Manuscriptum are un nou redactor-șef, pe cărturarul și poetul Petru Creția. În sfârșit, în sfârșit pentru prima oară de la Perpesicius încoace, această revistă e condusă de o personalitate demnă de întemeietor. Paradoxul, paradox penibil, a făcut ca după moartea lui Perpesicius, Manuscriptum să încapă pe mâna unor amatori suspecți, iar Muzeul literaturii să adăpostească tot felul de manevre împotriva literaturii.
În fruntea lor, Al. Oprea, care nu avea absolut nici o calitate pentru a conduce nici revista, nici muzeul. Simplu activist, cu veleități literare, cazul Al. Oprea arată până unde putea ajunge impostura, scandalul incompetenței într-un regim totalitar. E drept că, și actuala putere cultivă impostura, dar Manuscriptum apare sub egida Ministerului Culturii, domeniu încă rezervat unor inițiative de necontestat. Petru Creția este omul care va sfinți locul. Dublat de carturarul deschis tuturor vârstelor de cultură, de la Platon până la Kafka, acest director de stiluri și de conștiință va transforma arhiva în ceea ce trebuie să fie - memorie vie.
O altă revistă, care devenise sub regimul lui Ceaușescu o adevărată oază a culturii, făcând apel la scriitorii și cercetătorii cei mai marginaizați de cenzura vremii, este Revista de istorie și teorie literară, care aparează cu un conținut tot atât de substanțial și cu colaboratori din toate unghiurile. Meritul acestei realizări exemplare se datorește redactorului-șef, Nicolae Florescu, a cărui activitate a devenit acum și mai intensă. Nicolae Florescu conduce și Jurnalul Literar, pe de o parte pur literar, pe de alta etico-politic, deoarece Jurnalul Literar nu s-a lăsat infeudat actualii puteri, care, mai e nevoie să o amintim, când aude de cultură...
În Familia, de la Oradea, criticul Ion Simuț se oprește asupra primei cărți al lui Dan Petrescu „Tentațiile anonimatului”, apărută în editura Cartea Românească. Titlul cronicii e semnificativ –„ Câți Dan Petrescu există?”. Întrebarea criticului se referă la etapele și treptele scrierilor lui Dan Petrescu, scoțând în evidență aspectele diverse ale intervențiilor și meditațiilor sale socio-literare.
Noi extindem și sucim întrebarea - Câți Dan Petrescu există în peisajul disidenței românești? Inși care de abia au schițat o distanță față de regimul totalitar defunct, și mulți dintre ei în ceasul al doisprezecelea, se află în posturi de conducere importante pe baza acestui murmur. În acest timp, Dan Petrescu e marginalizat de putere.
În presa F.S.N.-nistă au apărut și calomnii ce descalifică această presă, Dan Petrescu e tolerat cu greutate până și de foștii lui prieteni, trăind într-un pseudo-exil permanent. Dacă Ion Iliescu sau Petre Roman ar fi făcut a suta parte din disidența curajoasă și riscantă a lui Dan Petrescu, poate că și-ar fi dobândit o oarecare legitimitate politică. Cine va putea, însă, compara, ne gândim la istoricul de mâine al disidenței românești, acțunea lui Dan Petrescu cu inacțiunea unor Ion Iliescu și Petre Roman?
Să revenim, însă, la literatură.
Dintre aspectele diverse pe care Ion Simuț le deslușește în „Tentațiile anonimatului”, ne vom opri la ceea ce criticul numește „Eseul Ludic” a lui Dan Petrescu, poate cel mai important. „Textele tânărului literat și filozof din anii 80”, afirmă Ion Simuț, „derivă din aceeași genă culturală și temperamentală cu contestațiile opiniei sale politice dinamitarde. Dan Petrescu are fibra morală și intelectuală a unui critic revoltat, care ajunge să se exprime mereu în răspăr cu orice conformisme.
Într-un avertisment, autorul riscă să-și mărturisească ascendența posibilă în Mihail Ilovici, cel din „Negativismul tinerei generații”, mai mult decât în intransigența experimentală a lui Eugene Ionesco din „Nu”, acesta din urmă atras în tinerețe de jocul pur și derutant al contradicțiilor criticii. Dan Petrescu nu este totuși străin de deliciile acestui spectacol desprins de obiect și, prin exercitarea acestor tentații, își găsește afinități clare și certe cu Luca Pițu sau cu Șerban Foarță, caruia îi dedică, de altfel, un text despre Ioan Barbu. „Eseul Ludic” dificil de echilibrat între erudiție și ironie, mi se pare tentația cea mai mare a tinereții intelectuale a lui Dan Petrescu pe fondul unui negativism avid de sfidare și spectacol, dar care-și cenzurează excesele”, am închis citatul din Ion Simuț.
Se va mai vorbi încă multă vreme și e necesar să se vorbească despre primul volum din „Istoria critică a literaturii românești” de Nicolae Manolescu, opera de căpetenie a criticului, care mai bine de un sfert de veac a dominat viața literară românească. În contrapunct își expune punctul de vedere și Mihai Zamfir. Punct de vedere important, deoarece Mihai Zamfir e un politician și un eseist de primă mână, precum și un istoric literar inovator, riguros, om de cultură și de gust. Elogiile sunt netede.
A spune că Nicolae Manolescu întreprinde, ceea ce se numește în mod curent, o lectură nouă nu mi se pare suficient”, ne avertizează el. „Oricare istoric literar de bună calitate o face prin propriul său statut. Autorul prezentei istorii pare a începe, în mod curios, printr-o lectură temeinică a bibliografiei critice consacrate autorilor luați în discuție. Pe teritoriul marilor sinteze procedarea este cu totul izolată. G. Călinescu realizase performanța de a reinscrie istoria literaturii române fără citarea măcar o singură dată a numelui vre-unui critic, ce-l precedase pe terenul investigat.
N. Manolescu pleacă de la simpla constatare că pe lângă biblioteca ce curpinde operele autorilor studiați, există și biblioteca mai vastă a exegezelor notabile îngrămădite, mai ales, în ultimele decenii. De aici, o dublă confruntare cu textul operei literare spre receptarea căruia se tinde în permanență. Cu bibliografia criticii, deseori importantă, de cele mai multe ori inegală și contradictorie ce s-a constituit lent între timp un metatext esențial, colat perfect în conștiința publică operei comandate.
Actualul istoric al literaturii a înțeles că nu poți avea o bună lectură sinceră și eficientă în absența evaluării serioase a ceea ce s-a scris până acum despre, și astfel istoria s-a transformat într-o istorie critică. Este numai un aspect al lucrării lui Nicolae Manolescu. Mihai Zamfir este cucerit și de alte câteva, printre care și „Talentul” lui Nicolae Manolescu, pe care acest critic nu îl romanțează, ca de pildă G. Călinescu.
Actualitatea culturală a săptămânii, stimați ascultători, se încheie aici. Vă mulțumesc pentru atenție.
