Imediat după Ziua independenţei şi în ajunul zilei de 1 septembrie cred că ne-ar fi utilă o discuţie despre reperele etice şi morale pe care le oferă şcoala, familia şi societatea viitorilor cetăţeni, cum li se spune, după mine, eronat copiilor şi minorilor doar pentru că nu dispun încă de dreptul de vot. Or, acei cetăţeni care întrunesc condiţiile formale, dar nu merg la vot, dovedind astfel că le lipseşte busola despre care vorbim, nici măcar viitori cetăţeni nu sunt.
Punct și de la Capăt cu Vasile Botnaru și invitații săi
Stăm de vorbă cu secretarul general al consiliului naţional al ONG-urilor, directoarea centrului de resurse „Tineri şi Liberi”, Antoniţa Fonari, şi cu directorul liceului „Gheorghe Asachi” din Chişinău, Boris Volosatîi.
Europa Liberă: Domnule Volosatîi, judecând după
realitatea pe care o vedem la televizor, Dumneavoastră lucraţi în van. Foarte mult rebut pedagogic avem - adică crime, adică oameni care pică BAC-ul, oameni care se orientează spre alte valori, decât le-am avut, îndrăznesc să cred eu, noi cu Dumneavoastră pe când eram elevi. Cum se explică asta? Sau pornesc de la un punct greşit?
Educaţia este un proces complex şi actanţii procesului
Educaţia este un proces complex şi vectorii procesului educaţional sunt în egală măsură învăţătorii, părinţii, societatea, comunitatea, dar şi ceea ce numim noi statul, structurile de stat.
educaţional sunt în egală măsură învăţătorii, părinţii, societatea, comunitatea, dar şi ceea ce numim noi statul, structurile de stat. Atâta timp cât, din păcate, încă 20 de ani noi nu am creat structurile statale, care ar putea să aprecieze valorile, să deosebească valorile de non-valori, atâta timp o să avem ceea ce avem ca rezultat al activităţii educaţionale.”
Europa Liberă: Dar Dumneavoastră observaţi reorientarea adolescenţilor spre alţi piloni? Repet, când eram noi copii, adolescenţi, unii dintre noi visau totuşi să fie muzicanţi, cosmonauţi. Acum am impresia că luaţi la bani mărunţi copii toţi se gândesc să fie, pardon, businessmeni, să cumpere jeepane şi dacă s-ar pune problema să câştige banii pe căi necinstite, cred că n-ar avea mari semne de întrebare. Este adevărat? Sau este impresie greşită?
Boris Volosatîi: „După mine este o impresie greşită. Eu cred că e mai multă transparenţă, e mai multă deschidere, e mai multă sinceritate din partea acestor tineri, care spun nu ceea ce vrem noi să auzim, dar spun ceea ce cred. Pe lângă faptul că noi visam să fim cosmonauţi, nu ne dădeam seama că nu pot să devină toţi cosmonauţi. Iar cei care visează să fie businessmeni au toată certitudinea că pentru acest lucru trebuie să înveţi în primul rând. Şi acest lucru nu este cel mai prost lucru.
De aceea eu aş pune puţin altfel accentul, pentru că mă aflu din altă parte a acestui proces de unde vă aflaţi Dumneavoastră. Dumneavoastră vedeţi numai rezultatul, eu văd procesul. Da, rebut este, dar în procente nu este cu mult mai mare decât la vârsta pe când eram noi copii.”
Europa Liberă: Antoniţa, dumneata observi această schimbare de accente? Sau continuă să fie mediul sănătos, cu suficienţi romantici, cu suficienţi potenţiali cosmonauţi şi muzicieni?
Antoniţa Fonari: „Generaţia mea nu a fost una idealistă. Îmi amintesc mai
mulţi colegi de ai mei asta îşi doreau: o casă foarte mare, deci eu am făcut studiile într-un sat din Nordul Moldovei, şcoala primară. Şi îmi amintesc că asta era trendul – să ai o casă mare, în care o dată în an intri, de hramul satului, eventual de Paşte, să faci o nuntă în care să beai trei zile. Aşa a fost. Foarte mulţi dintre foştii mei colegi au crescut cu aceste valori, cu aceste vise. Şi respectiv, ei au plecat la Moscova să facă bani mulţi. Devierea a început mai înainte.”
Europa Liberă: Deci, consumismul are rădăcini mai adânci?
Antoniţa Fonari: „Şi fala moldovenilor.”
Europa Liberă: Am pornit o radiografie aproximativă spre trecutul, când romantismul însemna probabil muzician, cosmonaut. Şi foarte puţini vroiau să rămână tractorişti în sat. Şi am pornit de la această premiză ca să ajungem acum de fapt să recapitulăm, domnule director Volosatîi, ce repere valorice există în capul unor adolescenţi, atunci când ei aleg calea spre care să meargă?
Boris Volosatîi: „Astăzi sunt mult mai multe posibilităţi şi
mult mai multe obiective posibile de realizat de către tinerii noştri şi ei acest lucru îl cunosc. Ei sunt mai informaţi decât eram informaţi noi, ei sunt chiar mai pregătiţi pentru acest lucru. Noi aveam numai romanism. Ei, înafară de faptul că visează, au cum învăţa să ajungă la realizarea acestui vis.
Noi însă mai puţin aveam această posibilitate. În perioada sovietică noi eram
rupţi de la realităţi. Şcoala de astăzi este o parte a acestei realităţi. Şcoala nu pregăteşte pentru viaţă, şcoala este parte a vieţii. Deci, noi nu pregătim absolvenţi, care ar putea uşor să se integreze în societatea moldovenească, europeană, în acest spaţiu cultural mondial de astăzi.
Dar de fapt este o parte a acestei vieţi, cu toate ajunsurile şi neajunsurile civilizaţiei contemporane. Noi nu putem nici să fim ca struţii, să băgăm capul în nisip şi să spunem că totul e ok. Nu este aşa. A fost un timp foarte grav pentru instituţiile noastre de învăţământ, când au pătruns drogurile în şcoală. Dar noi am depăşit şi aceste lucruri. Eu nu spun că ele nu sunt deloc, dar nu avem o epidemie, nu am fost afectaţi foarte mult de acest viciu.
Noi am avut mare frică să pătrundă în şcoală inegalitatea. Pentru că în aceeaşi şcoală în care lucrez eu, învaţă şi copii de milionari, şi copii care mănâncă numai la şcoală. Şcoala are cel mai bun mecnism de a educa toleranţa – este nota pentru cunoştinţe. Or, elevul ia o notă de nouă, de zece, sau de cinci sau de patru nu în baza unui computer performant pe care-l pune pe masă, sau al acelui automobil cu care vine la şcoală, dar a răspunsului. Răspunsul – gheaţă, nota – gheaţă.”
Europa Liberă: Antoniţa, înţeleg că dumneata eşti adeptul tomai al acestui model, ca pe copii să nu-i protejăm de mizeria vieţii, dar să-i conectăm uşor-uşor la viaţă.
ţară, că este din gospodari, că părinţii lui sunt lângă copil, că trăieşte cu amândoi părinţi, adică are spete. Şi acest fel de a te simţi cu cineva în spatele tău este important şi la oraş.
Deci, eu cred că şcoala este o lecţie foarte dură şi părinţii ar trebui să fie foarte atenţi, să le explice copiilor toate lucrurile, care se întâmplă cu ei, să vorbească cu ei. Deci mie mi se pare foarte dură această situaţie, în care foarte mulţi copii nu au părinţii lângă ei. Părinţii îi alimentează cu aceste lucruri, care până la urmă sunt un fals: telefoanele, hainele.”
Europa Liberă: Revenind la ghidaj – tot timpul pedagogii reproşau părinţilor că îi lasă în grija şcolii exclusiv. Că este treaba voastră, a învăţătorilor să-i învăţaţi a număra, a vorbi franţuzeşte şi eventual să cunoască psihologia relaţiilor sexuale. Acum se schimbă ceva? Părinţii devin mai educaţi sub aspect pedagogic?
Antoniţa Fonari: „Din păcate nu. Şi 20 de ani în urmă, eu cred că profesorii aveau parte de mai multă stimă, de o greutate mai mare în faţa comunităţii. Acum eu văd părinţi, care-şi permit să vorbească cu copii lor despre profesori, ca şi cum profesorul ar fi un nimic. Pentru că nu are banii noştri, poate fi şi intimidat, el poate fi şi...”
Europa Liberă: Cumpărat.
Antoniţa Fonari: „Exact, mai ales cumpărat. Şi atunci asta este situaţia.”
Europa Liberă: Domnule Volosatîi, Dumneavoastre ce părere aveţi despre gradul de parteneriat cu Dumneavoastră?
Boris Volosatîi: „Da, este un parteneriat foarte necesar, important pentru creşterea unei generaţii şi dacă el nu există, de fapt nici rezultatul nu există. Poate că eu am un noroc aparte, că lucrez într-o şcoală în buricul Chişinăului şi chiar şi în condiţiile unei crize demografice noi lucrăm în două schimburi şi cu cei două mii de elevi, dar sunt şcoli care nu au nici un schimb. Concurs a fost tot timpul şi dintre cei care să ajungă în această instituţie de învăţământ, care au anumite valori.”
Europa Liberă: Deci, faceţi o selecţie.
Boris Volosatîi: „Este şi o selecţie. Dar dacă vorbim despre parteneriat, pot spune în felul următor: eu le spun, le-am spus şi le voi spune părinţilor că eu la copii le pun la dispoziţie cunoştinţele mele, dar n-am să-i învăţ să facă cruce în faţa unui sau altui Dumnezeu, pentru că aceasta este treaba familiei. Ceea ce spune colega într-adevăr este aşa.
Lipsa unei părţi considerabile din părinţi, care lucrează
peste hotare, care trimit numai bani, care cred că numai lucrând, făcând nişte bani, care ar putea acoperi nişte necesităţi materiale, pot să valoreze ceva în creşterea copilului sănătos, integru psihic, moral, intelectual.
Faptul că statul, societatea a diminuat mult din rolul şi locul învăţătorului prin salariul pe care-l are, prin faptul cum este apreciat de stat s-a diminuat din acest rol. Şi unii părinţi pot să-şi permită aşa ceva, dar aceasta din nou nu este altceva decât rebutul despre care vorbeaţi Dumneavoastră. Până la urmă şi peste asta o să trecem.
În societăţile democratice coapte din Apus şi peste acest lucru s-a trecut. Dintotdeauna societatea are nevoie de oameni foarte bine pregătiţi teoretic. Copii noştri de aceea şi se integrează uşor în societăţile acestea apusene, pentru că ei au o pregătire teoretică bună. Ei au o gândire mai rectilinie, aşa cum noi ne-am obişnuit să le-o dăm încă în şcoala noastră, cu multe rămăşiţe sovietice, dar au o pregătire teoretică bună. Cred că şi peste acest neajuns o să trecem.
O să depăşim şi această discrepanţă între atitudinile unor părinţi, care au făcut banii nu prin cele mai legale căi. Şi anume ăştea şi vorbesc despre învăţători aşa. Pentru că omul care a făcut banii prin munca sa, prin străduinţă, prin sudoare sau prin efort mental, el nu o să vorbească despre învăţător aşa, pentru că el este parte.”
Europa Liberă: Domnule Volosatîi, dar ei dau tonul astăzi.
Europa Liberă: Copilul în acest câmp magnetic ce alegere face? El vede că bandiţii mai curând au succese la fete şi nu ochelaristul tocilarul, care s-ar putea să ajungă un Bill Gate, dar s-ar putea să nu ajungă. Magnetismul ăsta e periculos pentru generaţiile de astăzi? Sau au suficientă imunitate ca să reziste?
Boris Volosatîi: „Atâta timp cât o să fie învăţători, cât o să fie şcoli, noi avem speranţa că pericolul de a cădea această civilizaţie nu o să fie. Dar în cazul când n-o să fie, o să cadă civilizaţia. Şi civilizaţii au căzut. Şi cea romană antică, şi cea grecească şi nu numai din cauza invaziilor barbare.”
Europa Liberă: Antoniţa, dumneata cum crezi?
Antoniţa Fonari: „Eu am să zic despre mine. În momentul când m-am simţit că oamenii mă ascultă ce spun, că oamenii comentează pe reţeaua de socializare, sau că mă invită în media, eu mi-am dat seama cât de multe lucruri trebuie să le schimb în comportamentul meu şi în felul meu de a fi. Cât de multe lucruri pe care înainte le spuneam mult mai dur şi de câte ori am vrut să înjur şi n-am făcut-o nici pe blogul meu, şi nici pe pagina mea într-o reţea de socializare, pentru că mi-am dat seama că eu trebuie să pregătesc o lume, în care copilul meu să aibă un model de mamă.
Noi lucrăm în familie foarte mult cu soţul pentru ca copiii
să aibă un model foarte bun. Şi mă gândesc că fiecare dintre noi care avem copii, avem familie, ne-a dat Dumnezeu o familie, pe care am avut înţelepciunea s-o păstrăm şi să trecem tot felul de hopuri, suntem pur şi simplu obligaţi să creăm aceste modele.
Poţi să rabzi şi să nu trânteşi odată o carte sau o farfurie, când te supără soţul pentru că tu formezi modelul unui copil.
Or, se ştie foarte bine că personalitatea copilului – nu degeaba este vorba cu şapte ani de acasă. Ei se formează atunci. Bunicii au un rol extraordinar în formarea personalităţii unui copil. Biserica, în cazul în care copilul se regăseşte acolo, în care bunicii ştiu să-l aducă acolo, sau părinţii ştiu să-l aducă acolo şi acolo este un spaţiu în care copilul nu se simte inhibat. Deci, responsabilitatea noastră faţă de modele.
În momentul când avem copii, sau când avem nepoţi trebuie să fim foarte atenţi de cum ne îmbrăcăm, ce spunem, ce promovăm. Părinţii ar trebui să explice copiilor lor că dacă şi ei au această pregătire, că viaţa în care noi suntem nu este o viaţă de miss. În familie să explicăm copiilor noştri – acel bărbat sexi, vânjos, cu ţigara în dinţi nu este o cheie a succesului. Că de fapt asta este o poveste, pe care o inventează cineva ca să-şi vândă un produs. Un produs care de multe ori poate să facă copilului rău.”
Europa Liberă: Dar în raport cu copiii, nu doar în familie – în societate, şi iarăşi o să întreb pe domnul director Volosatîi, tactica pedagogică cea mai eficientă este să-i ferim pe copii de urâţenia vieţii? Sau să le spunem că în viaţă sunt şi prostituate, sunt şi criminali?
Boris Volosatîi: „Nu am fost nicioadă părtaşul unei duble contabilităţi, unor duble standarde de educaţie şi deaceea nu pot să fiu părtaşul unei şcoli izolate de tot ce se întâmplă în societate. Trebuie de spus absolut tot adevărul. Şi e nevoie de o selecţie foarte bună pentru înscrierea la facultatea de pedagogie. De creat o motivaţie financiară din
partea statului pentru a se înscrie acolo oameni care vor să facă treaba asta.
Deoarece noi nu-i învăţăm pe copii, nu sunt cuvintele mele, ce ştim, dar ce suntem. Noi prin ceea ce suntem îi facem pe copii să cunoască această viaţă, cu toate problemele, cu toate cusururile. Istoria antică, eu sunt istoric şi de aceea am pomenit de istorie, istoria antică a fost împânzită cu foarte multe poveşti erotice şi nu numai, până la porno. Eu sunt ferm convins că imperiul roman a căzut nu din cauza invaziei nomazilor, barbarilor, dar din cauza depravării şi demoralizării interioare a acestuia. Şi acest lucru e un mare pericol şi pentru civilizaţia contemporană.”
Europa Liberă: Am înţeles că abia după 1950 italienii au deschis muzeele şi au arătat această faţetă a imperiului. Până atunci încercau să păstreze în taină cumva acest aspect.
Boris Volosatîi: „Prin asta se demonstrează că s-a conştientizat demult motivele reale ale căderii acestor civilizaţii. De aceea şi astăzi eu sunt deschis să discut cu orice tânăr, cu orice copil despre orice problemă, cât de incomodă nu ar fi ea pentru mine în discuţie, dar sunt gata să explic absolut tot. Mai bine să-i explic eu, decât să-i explice altcineva, care ar face-o neavând o pregătire suficientă, dar poate şi cu o rea intenţie.”
Europa Liberă: Pot să vă adresez o întrebare copilăroasă? De exemplu, vă întreb, în societatea moldovenească unde peste 90 la sută se declară creştini şi cunosc cele 10 porunci, dar acţionează exact invers. Copilul în faţa acestui paradox nu face scurt circuit la creer?
Boris Volosatîi: „Aveţi dreptate şi despre acest lucru trebuie de vorbit şi noi vorbim în fiecare zi. Trebuie şi să vorbim şi să facem. Să-i spunem copilului, să-i creăm aşa o şcoală, aşa o familie în care el ar vedea că se poate şi aşa cum vede el la vecini sau nu ştiu unde i se pare că e frumos şi dă cu cel frumos. Şi se poate şi altfel – curat, sănătos, imaculat. Lucrurile care trebuie să le dăm drept exemplu, drept model despre care vorbim noi. Acest lucru este necesar, este vital necesar nu pentru viitorul civilizaţiei, este necesar pentru viaţa acestor copii, care mîine vor completa rândurile celor care pun întrebările – se mai poate oare de făcut ceva? Sau deja am ajuns la o criză ireversibilă. Ceea ce numeaţi Dumneavoastră idealurile de pe timpurile noastre erau nişte standarde mult mai proaste, deoarce noi ne închinam unor idoli în genere inventaţi.”
Europa Liberă: Nici măcar ciopliţi.
Antoniţa Fonari: „Nici măcar ciopliţi şi atunci acasă trebuia să-mi spună bunica: da, ascultă ce-ţi spune învăţătorul, dar să ştii că este şi o altă istorie, şi o altă realitate, care la şcoală n-o să-ţi spună. Şi abia după ce a venit Gorbaciov la putere mi-au spus adevărurile până la capăt. Am început discuţia de la aceea că astăzi suntem aşa într-o situaţie mai proastă din punct de vedere a dublelor standarde, a unor situaţii foarte diferite de ceea ce vorbim şi ceea ce facem. De fapt acest lucru s-a întâmplat şi se întâmplă întotdeauna, de când noi lucrăm sau suntem în şcoală.
Şi în şcoala sovietică, şi în şcoala de astăzi şi totul ţine de părinte şi pedagog,
care va putea să arate prin exemplul său, prin ceea ce face, nu numai prin ceea ce spune, dar în primul rând prin ceea ce face că există şi altă viaţă, există şi alte standarde. Şi oamenii trăiesc după aceste standarde şi nu e nimic deosebit.
E important ca eu, ca învăţător să mă simt bine, pentru că
eu mi-am ales acest lucru. Eu ştiam, părinţii mei au fost învăţători, buneii mei au fost, eu ştiam că n-am să fiu bogat, dar ştiam că n-am să fiu nici sărac. Pentru că pentru mine bogăţia e altceva. Pentru mine bogăţia este o carte, pentru mine bogăţia este un tablou, pentru mine bogăţia este un film, un vers, un cântec. Şi aşa din cei trei copii ai mei, doi dacă cred aşa, eu deja sunt mulţumit.”
Europa Liberă: M-aţi adus exact la punctul să întreb: cum le-aţi povesti copiilor, sunt convins că exerciţiul ăsta îl faceţi în fiecare zi, cum le-aţi povesti copiilor, care ar avea norocul să vă audă, de ce e mai bine să fii, cum aţi spus Dumneavoastră, imaculat, curat, să ai genul ăsta de bogăţie şi să nu te orientezi ca foarte multă lume spre un Jeep, spre un castel, spre petreceri?
Boris Volosatîi: „Foarte pragmatic, aş explica foarte pragmatic. Orice Jeep, orice castel azi este, mîine nu-i, orice sumă de bani azi este, mîine nu-i. Aceasta este o valoare de multe ori foarte temporară, iar cunoştinţele, idealurile nu se devalorizează de fapt niciodată.”
Europa Liberă: Antoniţa, dumneata?
Antoniţa Fonari: „Eu prefer cu copii mei acum să citesc şi să le explic din cărţi, dar sunt sigură că este o bună variantă şi filmele. Pentru că chiar nişte copii de patru ani în momentul când privesc un desen animat şi cineva acolo loveşte, sau face rău şi copilul are tendinţa după aia să lovească şi el. Şi încerc să-i explic: stai, nu te pune în locul celui care loveşte, pune-te în locul celui care este lovit. Nu te pune tot timpul în locul celui mai puternic, sau în locul celui care are bani. Pentru că viaţa nu este asta. Fii atent, noi nu trăim într-o casă, care este a noastră, noi trăim într-o casă închiriată şi probabil mulţi ani vom face aşa. Şi asta nu este ruşine. Dar ţine minte că nu tu eşti cel care este bogat.
Deci trebuie să vezi diferite aspecte ale vieţii. Este mult mai important să te simţi împăcat cu sine şi de asta trebuie să găsim probabil varianta care e bună pentru vârsta, înţelegerea şi felul de a percepe a copilului nostru. O carte, un film privit împreună, un desen animat privit împreună, orice, un joc la calculator, orice care pe urmă poate deschide o discuţie. Oricărui om, absolut oricărui om, dar în special copiilor, adolescenţilor le place foarte mult să vorbească, să fie luaţi în seamă. Şi atunci când noi întrebăm: dar ce crezi, dar cum ai înţeles tu povestea asta, fie ea la computer, la televizor, fie ea într-o carte, cum ai înţeles-o, copilul evident că este încurajat şi spune părerea şi atunci şi tu, cel matur, vezi ce ai crescut. Că nu este suficient numai să-i dai.
Şi trebuie să analizăm, zic încă o dată – să analizăm modelul nostru. Am mers odată cu nişte cunoştinţe cu copii, cu familia mea şi cu ei cu maşina. Şi tata în permanenţă îi spunea copilului: uite, nu vine poliţia din urmă? Nu vine poliţia din urmă? N-a venit mentul? Întrebarea asta avea sensul că atunci când o să apară mentul, cum spunea acel domn, el trebuie să-şi pună cureau de siguranţă.
M-a şocat profund această atitudine. Deci, era o familie fantastică, aşa ca oameni, oameni foarte de treabă, dar acest standard pe care-l transmiţi copilului tău, care are şapte-opt ani, că eu îmi pun cureaua de siguranţă pentru că mă vede poliţia, mie mi se pare groaznic în Moldova. Şi asta vezi la orice colţ. Deci, nu pentru că îmi protejez viaţa mea. Eu fac ceva numai atunci când mă vede statul şi opinia publică. În rest eu fac împotriva sănătăţii mele. Este o chestie pe care trebuie să o analizăm.”
Europa Liberă: Dai zece lei şi doctorul îţi dă voie să beai.
Boris Volosatîi: „Eu vreau să continui acest gând, dar puţin invers. Un băiat de-al meu a lucrat trei ani peste hotare şi când s-a întors, văzând că eu merg fără centură de siguranţă, îmi spune: uite, acest lucru la mine este deja ceva obişnuit. M-am urcat, am cuplat centura şi am mers. De atunci, din acel moment cuplez centura de fiecare dată.”
Europa Liberă: Adică invers – băiatul v-a educat.
Boris Volosatîi: „Da. Dar vă spun că s-a întâmplat exact acest lucru mulţi ani în urmă, la 42 de ani. Eram student la facultate, m-am dus acasă şi într-o dimineaţă m-am trezit de tusa tatălui mei, care fuma mult. M-am sculat, era orele patru dimineaţă, era în prag, cu o tusă puternică. Şi i-am spus: tată, dar ţie asta îţi trebuie? Eu aş vrea să te am sănătos până la 80, că îmi părea atunci 80 foarte mult. Acum are 83.”
Europa Liberă: Mulţi înainte.
Boris Volosatîi: „Şi din acea zi n-a mai fumat.”
Europa Liberă: Adică se poate întâmpla şi invers.
Boris Volosatîi: „Se poate întâmpla şi invers.”
Antoniţa Fonari: „Absolut.”
Boris Volosatîi: „Societatea noastră se dezvoltă foarte repede. Noi suntem foarte informaţi, dar cel mai important ce are omul se poate păstra chiar şi la această viteză şi nu de pierdut.”
Europa Liberă: Dincolo de pereţii familiei, copiii au modele la care se pot orienta? Prin televizor, prin spectacole, prin muzici?
Boris Volosatîi: „Ceea ce dă televiziunea, computerul, informarea aceasta atât de lipsită de vamă, ar putea să aducă şi la deformarea psihicului, moralului copilului. De aceea din nou mă întorc – modelele trebuie să le căutăm, aşa cum au căutat învăţătorii noştri, cum au căutat părinţii noştri. Modelele în istorie, modelele numele cărora au rămas în istorie. Pentru că cei care astăzi sunt pe ecran, ăştia astăzi sunt, mîine dispar, mîine le ia locul altcineva. Iar cei care au rămas în paginile istoriei noastre, aceştea sunt nişte modele care au dreptul la existenţă şi trebuiesc exploatate la maximum.”
Europa Liberă: Dar au suficientă putere de convingere modelele din manuale?
Boris Volosatîi: „Dacă vorbeam la început că şcoala este parte a acestei vieţi, când prin şcoala care a trecut el a fost şi şcoala în care s-a luptat pentru limbă, pentru alfabet, pentru Tricolor. Şi aceasta se vede pe pereţii acestei şcoli, pe cărţile scrise despre această şcoală, eu cred că aceasta este o istorie care este şi un exemplu, un standard. Ca acel cadru 25, el neapărat va acţiona în momentul potrivit.”
Antoniţa Fonari: „Eu acum îmi dau seama că probabil atunci când copii mei vor merge la şcoală voi lăsa şcoala să le dea exemplele acestea din istorie. Pentru că mie mi se pare foarte important să le dai copiilor exemple de oameni care există în apropierea lor, care probabil nu vor rămâne în istorie. Să-i faci cunoştinţă cu un om care este orb şi luptă pentru viaţa lui. Să-i faci cunoştinţă cu oameni care sunt la cărucior şi care muncesc, deci nu stau să-şi primească pensia, fac ceva. Mie mi se pare asta mult mai important, pentru că ei nu vor ajunge neapărat celebri şi nu ştiu dacă mi-aş dori, nu ştiu ce părinte neapărat îşi doreşte ca copilul lui să devină celebru cu preţul unor foarte multe lipsuri – să nu-şi vadă familia suficient.”
Europa Liberă: Nu doar lipsuri, riscuri chiar.
Antoniţa Fonari: „Riscuri. Să aibă tot felul de probleme psihologice.”
Europa Liberă: Nimeni nu-i vrea copilului ca să ajungă ca Michael Jackson, de pildă.
Antoniţa Fonari: „Exact.”
Europa Liberă: Gloria s-o plătească cu un final deloc glorios.
Antoniţa Fonari: „Şi atunci sunt oameni simpli, de la care nu e neapărat copilul nostru că trebuie să înveţe cum trebuie să faci în viaţă, totul ce înseamnă viaţă. Noi nu-l trimitem pe copilul nostru la marginea satului să se uite la nea Gheorghe sau la nea Vasile, sau în cartierul vecin la o tanti de fiecare dată. Dar noi am putea să-i dăm exemplu de tenacitate, să-i arătăm că sunt oameni care o duc cu mult mai greu decât noi şi care fac faţă, care se comportă demn, care se scoală la ora necesară ca să reuşeşti ca să ai o zi plină, să faci diferite lucruri.”
Europa Liberă: Deci pot să deduc - în educaţia unui copil reţeta universală este caritatea?
Antoniţa Fonari: „Caritatea, cu siguranţă, şi discuţia, comunicarea cu copilul. Deci, eu cred că este foarte important, pentru că atunci când comunicăm cu copiii, noi nu pur şi simplu educăm copiii noştri, noi ne educăm pe noi. Noi ne descoperim”
Boris Volosatîi: „Absolut adevăr. Noi nu-i învăţăm pe copii. E bună şcoala în care şi elevul îl învaţă pe învăţător. E bună familia unde şi copilul poate să-l înveţe pe părinte. Într-adevăr comunicarea de la egal la egal, în acelaşi timp ştiind locul şi rolul fiecărui membru al acestei familii, al acestei şcoli, al acestei comunităţi este cheia succesului.”
