Linkuri accesibilitate

Roşu-garanţă sau bleu horizont?


(Foto: Igor Schimbător)


După toate probabilităţile, şi-n toamna aceasta nu se vor număra bobocii, ci… voturile – amarnic le mai place moldovenilor să „aleagă”!
În cele ce urmează nu voi face decât să vă aduc aminte – cu un ochi pe Albastru. Istoria unei culori, de Michel Pastoureau, Cartier, 2006 – despre naşterea „culorilor politice moderne” & evoluţia lor ulterioară pe baza atât de îndrăgitelor, în diferite epoci, roşu şi/sau albastru.

După cum se ştie, anume Revoluţia franceză a fost la originea divizării culorilor nu în „calde” şi „reci”, ci „de dreapta” şi „de stânga”. Exemplul francez de întrebuinţare politică a culorilor va fi preluat, de-a lungul sec. XIX-XX, de numeroase ţări europene (mai puţin Spania): iniţial, albastru este culoarea partidelor republicane progresiste, apoi a centriştilor sau a moderaţilor, în sfârşit, cea a conservatorilor; pe stânga, i se opune rozul socialist şi roşul comunist. Asta la modul ideal – dar în cazuri concrete, lucrurile sunt ceva mai încurcate. De exemplu, în ce priveşte uniforma: odată proclamată Republica, în toamna lui 1792, albastru devine culoarea oficială a infanteriei, apoi a întregii armare regulate, în sfârşit, a armatelor revoluţionare înrolate episodic în 1793 şi 1794. (I se opune nu roşul, ci albul monarhist!)

Începând cu Revoluţia de la 1848, albastrul îşi pierde dimensiunea revoluţionară şi devine culoarea republicanilor moderaţi, apoi a centriştilor pentru ca, sub a III-a Republică, să ajungă cea a dreptei republicane. În practică însă, deja armata lui Napoleon întâmpina mari dificultăţi în a-şi îmbrăca armata în albastru, dat fiind că indigoul venea din Indii şi din Lumea Noua, iar blocada continentală din 1806 făcea imposibilă sosirea produsului tinctorial american. Chiar dacă cere relansarea cultivării drobuşorului şi a industriei pastelului, y compris savanţilor noi procedee chimice pentru a vopsi în albastru de Prusia, Franţa pierde bătălia pentru albastru, rămânând în continuare dependentă de Anglia în aprovizionarea cu indigo. Este şi motivul pentru care, în iulie 1829, regele Carol X ordonă ca pantalonul de postav albastru al soldaţilor francezi să fie înlocuit cu un pantalon roşu, vopsit cu garanţă, a cărei cultură înfloreşte pe teritoriul naţional.

Între 1829-1859, folosirea pantalonului roşu s-a extins la toate corpurile de armată; acestea îl vor purta până în 1915. Iată ce scria, la 1911, Ministrul de Război, Etienne: „A face să dispară tot ce înseamnă culoare, tot ce conferă soldatului un aspect voios, antrenant, a căuta nuanţe terne şi şterse înseamnă a merge în acelaşi timp împotriva gustului francez şi contra exigenţelor funcţiei militare. Pantalonul roşu are ceva naţional în el (…) Pantalonul roşu înseamnă Franţa!”

Soldaţii francezi plecaţi pe front în august 1914, îmbrăcaţi în pantalonii lor roşii-garanţă, au plătit scump această „exigenţă a funcţiei militare” – foarte vizibili pe câmpul de luptă, această culoare roşie prea vie a costat viaţa câtorva zeci de mii de „poilus” („pletoşi” – soldaţi francezi combatanţi în Primul Război mondial). Şi atunci se decide înlocuirea roşului ucigaş cu albastrul, un albastru tern, cenuşiu, discret. În primăvara lui 1915, trupele franceze sunt îmbrăcate în acest albastru nou, zis şi „bleu horizont” cu referire la culoarea indefinită a liniei care, la orizont, pare a despărţi cerul de pământ (sau de mare). Acest nou albastru are şi el un caracter naţional şi face ecou faimoasei „linii albastre a munţilor Vosges” (Jules Ferry). Ei bine, după război, expresia „bleu horizont” va părăsi câmpul de luptă pentru a-şi face intrarea în arena politică.

* * * * * *

Iubesc toamna, în special luna octombrie, pentru culoarea galbenă a frunzelor şi, mai cu seamă, pentru acea lumină ce parcă se cere în titlu de carte. De ce-aş alege – a câta oară! – între roşu-garanţă şi „bleu horizont” ?!!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG