A apărut încă o modă în peisajul mediatic românesc, importată cine ştie de unde dar care s-a adaptat perfect terenului autohton: moda concursurilor de amatori. Am avut anul trecut o emisiune de mare audienţă, al cărei titlu este impregnat de un sentiment de autentică mândrie naţională: „Românii au talent”.
Jurnal de corespondent: Alexandru Călinescu (Iași)
Emisiunea va continua, însoţită de alte două, construite cam pe acelaşi calapod: „Vocea României” şi „X Factor”. Ne putem aştepta, aşadar, la o adevărată avalanşă de talente, judecând după miile de tineri ce se înghesuiau, transpirând, la concursurile de preselecţie ce au avut loc toată vara în mai multe oraşe.
Toate astea dau o senzaţie de „déjà-vu”. Pentru că, mie cel puţin, îmi amintesc de sinistrul Festival Naţional „Cântarea României”, imensă maşinărie propagandistică inventată de regimul lui Ceauşescu. Şi acolo unul dintre „obiective” era descoperirea de noi talente. Şi acolo concurenţii erau amăgiţi de perspectiva unei notorietăţi ce se dovedea, de regulă, efemeră. Şi acolo amatorismul era pus să mimeze arta profesionistă.
Să nu exagerăm însă. Diferenţele sînt cel puţin la fel de importante ca asemănările. Aspiranţii la glorie ştiu de ce se înghesuie: reperele sunt, pentru ei, vedetele din lumea „show-biz-ului”, o lume care trăieşte în cerc închis şi se hrăneşte din propriile mituri. Apoi, în lipsa unor emisiuni de varietăţi reuşite, telespectatorii, dornici – lucru firesc – să se distreze, se mulţumesc cu un surogat.
Îi amuză până şi excentrităţile şi curiozităţile de la „Românii au talent”: în definitiv, suntem o societate liberă, fiecare face ce vrea, dacă ţine să se dea în stambă n-are decât. În fine, concursurile acestea stereotipe ilustrează ceea ce s-a numit „euforia perpetuă” sau „fericirea obligatorie”. Acţionând asemenea unui drog, îi instalează pe participanţi şi pe telespectatori într-o lume paralelă, fără legătură cu cea reală.