Anularea sistemul vizelor de reşedinţă în URSS – cunoscut sub denumirea rusă de „propiska” – a avut loc la 15 octombrie 1990. Dar abia exact un an mai târziu, Comitetul supravegherii constituţionale al URSS, văzând că nici guvernul sovietic, nici parlamentul nu a ţinut cont de recomandarea sa, a decis cu de la sine putere să declare neconstituţională această prevedere. S-a specificat că acest sistem care impunea obligativitatea vizelor de reşedinţă încalcă dreptul cetăţenilor la libera circulaţie şi la alegerea locului de reşedinţă şi domiciliu.
Sistemul respectiv exista în Rusia ţaristă, numit sistemul paşapoartelor. Lenin a condamnat sistemul ca unul care transformă populaţia în şerbi, dar după revoluţie bolşevicii l-au restabilit treptat. În 1932 a fost reintrodus sistemul paşapoartelor, în aşa fel încât se impuneau restricţii privind circulaţia cetăţenilor mai ales înspre cele mai importante centre urbane sau regiuni de frontieră. Viza de reşedinţă devine un instrument important al statului totalitar în încercarea de a controla mişcarea liberă a populaţiei şi a impune restricţii anumitor categorii sociale sau etnice indezirabile sau care prezentau un anumit pericol potenţial din perspectiva intereselor regimului sovietic comunist.
În RSS Moldovenească, propiska a fost introdusă în 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către Armata Roşie şi reimpusă după 1944. Ce însemna mai exact instituţia cunoscută sub denumirea de propiska? Dacă un ţăran, de exemplu, decidea să meargă la oraş, mai întâi avea nevoie de permisiunea preşedintelui de colhoz sau sovhoz. Cu voia acestuia, cetăţeanul era scos de la evidenţă. Problema era că odată venit la oraş, nu puteai să te angajezi la lucru dacă nu aveai viza de reşedinţă, care echivala cu un permis de a te stabili la oraş. Şi invers, dacă nu aveai loc de muncă, nu puteai să obţii viză de reşedinţă. Cu alte cuvinte, era un cerc vicios.
O parte importantă a foştilor deportaţi care au revenit în Moldova după 1953 s-au stabilit la oraş, dar nu li se acorda propiska şi au devenit cetăţeni de categoria a doua. Excepţie erau cazurile când iniţiativa transferării ţăranului la oraş sau la un şantier de construcţie, întreprindere industrială din republică sau din Ucraina, Rusia etc. aparţinea partidului comunist şi guvernului sovietic. În aceste cazuri de mobilizare a forţei de muncă centralizate, noii muncitori erau asiguraţi automat cu propiska.
În Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Bender, Cahul sau Ungheni, propiska se oferea cu predilecţie muncitorilor din afara republicii, trimişi prin intermediul departamentelor sau ministerelor unionale. Instrucţiuni secrete ale miliţiei sovietice stipulau dreptul organelor de ordine să verifice dacă rude ale locatarilor din oraş înnoptează la ei şi să impună amenzi sau, în unele cazuri, puteau să folosească acest prilej pentru a lipsi de locuinţă un cetăţean indezirabil din punct de vedere politic.
Deţinerea vizei de reşedinţă era importantă pentru că numai astfel cetăţeanul putea beneficia de asistenţă medicală la locul de trai, copii puteau merge la şcoala etc. În perioade în care produsele alimentare şi cele de strictă necesitate erau repartizate conform cartelelor – de exemplu în ultimii ani ai existenţei URSS şi câţiva ani după, cei care nu deţineau viză de reşedinţă erau lipsiţi de posibilitatea de a obţine aceste produse şi trebuiau să le procure de la piaţă, la preţuri exorbitante.
De asemenea, după ce din 1990 cetăţenii au obţinut dreptul de a privatiza apartamentele în care locuiau, ei puteau vinde proprietatea imobilă doar celor care aveau viză de reşedinţă în localitatea urbană respectivă.
În Republica Moldova, sistemul sovietic de propiska a fost anulat în 1997 printr-o decizie a Curţii Constituţionale. În Ucraina - în 2003, iar în Belarus - abia în 2008.