Trei mese de pomenire pe zi, fără a mai pune la socoteală praznicele de 9 şi de 40 de zile, aşa s-ar cuveni să arate regimul său alimentar atunci când se aşterne pe scris. Colivă de grâu fiert pe post de madlenă proustiană. De sufletul adormiţilor Miron I., Dorian, Aurel şi – la five o cloc – al Valentinei, ca şi cum sufletele morţilor ciugulesc din palmă. Coliva era specialitatea bunicii; ceaiul, la orice oră, a lui. Ceaiurile negre de peste zi îi făceau nopţile albe. Nici număratul oilor, nici dezbrăcatul femeilor cunoscute, pe care le-a avut sau doar le-a dorit, nu-l ajutau la somn. Şi atunci intra-n labirintul din capul bătrânei – fiindcă, judecând la rece, ar fi fost cu neputinţă să-şi construiască unul chiar sub nasul soţului din Organe, fără ca acesta să nu bage de seamă! –, mai exact al tinerei femei din iarna lui ’49, când în calitatea de anchetatorul cel rău, când pe post de bunul torţionar, când drept troică NKVD-istă. De regulă, adormea înainte să afli dacă „slăvitele organe” au reuşit să pună mâna pe duşmanca poporului sau, din contră, s-au lăsat prinse în cursă. Într-una din nopţi însă scenariul obişnuit luă o cu totul altă turnură – brusc, îşi aminti cu lux de amănunte, ca şi cum ar fi fost de faţă, de rătăcirea bunicii lui pe-un drum de noapte, în vara lui ’46, la scurt timp după seceriş, cu ditamai sacul cu grâu în spate. Tocmai îi murise băiatul ăl mai mare, flăcăuaş aproape, dintr-o căzătură de pe cal, după ce că-n acelaşi an – al foametei! – şi-a îngropat mama-soacră şi şi-a ridicat casa, iar acum trebuia să găsească – din pământ – cu ce să-l prohodească. Se zvonea că-n unele sate mai oropsite pomul mortului începuse să fie împodobit cu colăcei din lut – ca şi cum, pe ceea lume, răposatul nu are să se sature de ţărână!... Noroc că bărbatul ei, veteran de război, se angajase paznic la Punctul de Colectare a Cerealelor de la gara ferată U-eşti, situată la 10 km de satul cu acelaşi nume; nu se punea problema să fure – omul nu ar fi pus mâna pe ce nu-i a lui nici dacă gardul ar fi avut o singură spetează, şi aia dată la o parte –, ci să ia cu împrumut un ţuhal de făină, de-un cuptor de pâine. Astfel s-a înţeles cu şeful de tură, iar după miezul nopţii – hop! şi bunica la locul stabilit din timp, în pâlcul de tufari de pe lângă calea ferată. Vrednică muiere, unde a înhăţat sacul şi, cu el în spate, pe-aici ţi-i drumul – doar că trebuia să se ferească atât de patrulele miliţienilor, cât şi de vreun consătean rătăcit la acea oră. Tot ocolind până pe sub geana pădurii, pe nişte dealuri cărora localnicii le spuneau munturi, chipurile ceva între dealuri şi munţi, o treceau toate năduşelile – nu atât de fuga prin buruieni cu sacul în spinare, cât de grija celuilalt plod, de numai 7 anişori, lăsat singur acasă. Noaptea ţinea cu dânsa, de vreme ce nici o stea nu se vedea pe cer! Cum însă femeia ştia toate drumurile pe-o rază de 50 km, întunericul mai degrabă o îmbărbăta decât s-o înspăimânte. După ce se îndepărtă suficient de gară, îşi trase puţin sufletul şi abia atunci o luă la pas. Să fi înaintat aşa vreo oră, când simţi cum este purtată pe nişte locuri străine. De unde, după ceasul ei lăuntric, trebuia să fi ajuns deja la marginea satului, de jur-împrejur nu se simţea nici pomină de aşezare omenească. Iuţi pasul, atât cât îi permitea greutatea sacului, care, de la o vreme încolo, începuse s-o poarte el pe dânsa dintr-o parte-n alta. Cădea din picioare şi tot nu se lăsa păgubaşă, de parcă nu praznicul lui fi-su, ci chiar mormântul acestuia îl ducea în cârcă, de-a dreptul prin mirişte. Or, cu cât înainta mai mult în noapte, cu atât se îndepărta însăşi speranţa de-a mai ajunge vreodată. Nici timpul nu stătea pe loc, iar în curând aveau să mijească zorile. Atunci – povestea peste un sfert de veac bunica – s-a oprit brusc locului şi s-a închinat până la pământ: „Măiculiţă, maica Domnului…” şi-n aceeaşi clipă parcă i s-a luat o ceaţă de pe ochi. Era hăt departe de U-eşti, rămas undeva în urmă. Ce frică înspăimântătoare trebuie s-o fi mânat în tot acel timp, dacă în goana ei nebună trecuse pe lângă sat, la doar câteva case de gospodăria ei, fără să fi băgat de seamă! De-atunci şi câte zile va mai avea (multe! mai multe decât le putea duce în ultimii ani, încât ajunsese să se roage: „Strânge-mă, Doamne!...”), satul i-a mâncat coliva primului său născut, de Paştele Blajinilor, an de an, iar fuga ei de-a oarba, în puterea nopţii, cu sacul în spate, desculţă pe mirişte, l-a scos în lumea pe băiatul ei mai mic care va ajunge să cântărească, la un moment dat, puţin peste suta de kile. Cum se întâmplă de cele mai multe ori, căutăm aiurea ceea ce se află la îndemână: în anii ’90, …n se căznise să redacteze, din pasa lui Vasile Vasilache, povestea spărgătoarei de nuci à la moldave care, secându-i laptele, era cât ce să-i pună cruce copilului de la sân, dar găsind în podul casei o nucă, îi mursecă miezul şi i-l dădu plodului să mănânce, astfel readucându-l la viaţă şi chiar ridicându-l copăcel (astăzi ditamai nuc bătrân!); apoi, iarăşi de împrumut, istoria tânărului codrean de-o neasemuită mândreţe care, simţind cum foamea îl roade pe dinăuntru, a fugit din sat înainte ca aceasta să-şi dea pe faţă – pe faţa lui, se-nţelege! – chipul hidos de hârcă, pentru a muri la adăpost de privirile consătenilor săi cărora până nu demult le curgeau ochii după el, dându-le astfel o lecţie nepieritoare despre frumuseţe, care şi ea se cere salvată, nu?!; când de fapt ar fi fost suficient să transcrie pe curat, din spusele bunicii, partitura acelei fugi de pomină ce le-a salvat neamul de la pierzanie şi numele de la ocară. „D-alde Băjenaru….”
(fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în curs de apariţie la Editura Cartier)