Marian Lupu a ieşit din PCRM-ul lui Vladimir Voronin şi a intrat în PD-ul lui Dumitru Diacov. La rându-i, Dumitru Diacov ieşise din Alianţa Moldova Noastră, pentru a-l vota în 2005 pe Vladimir Voronin. Ulterior, Vlad Filat a ieşit din partidul lui Dumitru Diacov, pentru a-şi crea propriul partid. Apoi Serafim Urechean a ieşit din Moldova Noastră – cu tot partidul! – pentru a intra în PLDM-ul lui Vlad Filat. Mai nou, Igor Dodon a ieşit din PCRM şi deja se vorbeşte de o posibilă aderare la partidul lui Vlad Filat. Or, Vlad Filat îl votase în 2005 pe Vladimir Voronin, fiind membru în partidul lui Dumiru Diacov... (Despre ieşirile în serie din PCRM ale lui Victor Stepaniuc, Ţurcan & Co, apoi despre ieşirea excentrică a lui Mihai Godea de la PLDM – nimic de zis, atât timp cât nu s-au impus ulterior drept politicieni de sine stătători…)
Această umblare pe cerc – un cerc tot mai închis, cu aceleaşi personaje făcând rocade ca să zic aşa rocamboleşti – să fie oare parcursul ţării noastre în ultimul deceniu şi mai bine? Ceea ce mă întristează profund este că schimbarea la faţă a R. Moldova nu se întâmplă ca urmare a alegerii, pe deplin conştientizate, făcute de cetăţeni, ci graţie transfugilor – halal dacă-şi fondează propriul partid, majoritatea însă „sar” în barca pneumatică umflată de alţii –, tot mai numeroşi pe durata ultimilor ani. De unde şi penibila senzaţie că-i votezi pe unii şi aceiaşi, amestecaţi ei înde ei până peste poate. Ţară de cumetri, R. Moldova – toată lumea politică merge la toată lumea politică la hramul s(t)atului. Şi doar lumea chinuită (prostimea, cum i se mai zicea pe vremuri) iese – nici nu iese, fuge pe rupte! – din ţară…