Însumate, inflexibilitatea germană și neseriozitatea structurală a presupușilor greci și italieni dornici să devină nemți, împing sistemul european într-o direcție nouă și periculoasă. Deficitul democratic se multiplică. Mai întîi, sub presiune internă, odată cu renașterea împotrivirii naționale și a demagogiei naționaliste. A doua oară, prin transformarea alegerilor în sesiuni automate de confirmare a deciziilor luate, în interes național, de instanțe internaționale și lideri externi.
Un singur lucru poate curma aceast faliment în relenti. O repoziționare germană. Refuzul dogmatic ar trebui anulat măcar pentru că statele înglodate în datorii, au fost atîta vreme piața care a importat mareea industrială germană și a generat supremația comercial-financiară germană. Cu aproape 50% din PIB acoperit de mașina de export, Cancelarul Merkel înțelege, desigur, de ce anume piețele europene trebuie salvate. În cele din urmă, 35% din exporturile germane rămîn în interiorul UE. Dacă scădem și fabuloasele facturi militare plătite în ultimii 60 de ani de Statele Unite, prosperitatea germană e recalculabilă în termenii unei obligații certe.
Dar Germania ezită. Mai mult, într-o discuție prelungită de indecizie și claustrată de referința neîncetată la zona euro, nimeni nu mai are timp de spațiul est-european. Evident, prăbușirea sau blocarea zonei euro în recesiune, va lovi direct și catastrofal statele UE din Centrul și Estul Europei. Doar două voci au avut temeritatea de a ridica problema posibilei asfixii economice a Estului printr-o sentință dictată de economii vestice care au stimulat consumul neacoperit și dependența de credit în societățile Estului. Mai întîi, Wall Street Journal, într-o analiză avertisment publiată aum două săptămîni. Apoi, Christine Lagarde, Directorul FMI, într-un discurs rostit la Moscova, pornind de la un document de poziție anterior. E prea puțin și, în orice caz, prea puțin german. Economic vorbind, Europa de Est nu poate fi nici măcar numită în afara conexiunii cu Germania.
Pe cît de iritantă, lentoarea germană nu poate fi analizată sumar. Sursele istorice ale acestei semi-paralizii sînt importante. În fond, Germania nu face decît să extragă și să respecte lecția fundamentală a secolului XX. Ideea strategic-sacră după care Germania nu mai trebuie să conducă sau să (re)formuleze Europa e la putere în psihologia politică gemană. Noua linie politică, lansată în prima zi de viață postbelică, spune că Germania trebuie să stea „la cutie” și să își administreze exemplar conturile. Totul în numele echilibrului european.
Contradicția fundamnentală e exact aici. Germania își reprimă statutul de putere dominanată pentru a salva Europa și, exact în măsura, în care respectă această interdicție slăbește fatal Europa. Așadar „ezitaționismul” german e explicabil. În același timp, debilitatea viziunii politice e o trăsătură cuprinzător occidentală. Pertractările și lipsa de direcție dau, în mod clar, dezastrul politicii externe americane sub președinția Obama.
Germania e parte a unui Occident care nu mai acceptă, în genere, să se exprime și să conducă. Deficiența n-a venit odată cu generația Merkel-Sarkozy. Înaintea lor, o generație mai stimabilă a pus, totuși, bazele impasului de astăzi. Linia Mitterand-Kohl a construit o Europă expusă grav istoriei. Viziunea și previziunea sînt de găsit abia la generația politică de la începutul erei postbelice: Churchil, Truman, Adenauer, de Gaulle. Însă, atunci era mai ușor. Adversarul era vizibil și definit: comunismul și renazificarea. Acum? Acum, adversarul e difuz, pentru că e conținut de propria noastră incapacitate de gîndire. Numai o ruptură cognitivă dramatică poate redresa mașina politică occidentală.
În lipsa acestei cotituri, criza euro își pîndește următoare victimă. Cel mai probabil, zona euro însăși.