An de an, sute de adolescenţi de 15-16 ani părăsesc internatele în care au crescut şi au fost educaţi, pentru a începe o viaţă independentă. Pleacă în lume singuri, fără a avea sprijinul familiei, la care au visat toată viaţa. Chiar dacă obţin independenţa mult râvnită, ei habar nu au cum să o folosească. Lumea în care se trezesc, dintr-o dată, şi mai singuri decât au fost, de cele mai multe ori este dură cu ei.
Anume această categorie de tineri este cea mai vulnerabilă la şomaj, discriminare, trafic de fiinţe umane şi alte abuzuri. În majoritatea studiilor referitoare la drepturile omului, ei sunt trecuţi în categoria celor care au nevoie de ajutor pe termen scurt, dar şi de strategii de integrare pe termen lung.
Răspunsul ONG-urilor la o asemenea situaţie este dezvoltarea unor programe de natură să deschidă orizonturile acestor tineri şi să le faciliteze implicarea într-o viaţă activă.
„Ei vin dintrun mediu în care în primul rând totul era pregătit pentru ei, nu erau încurajaţi să se descurce, să caute informaţii, să comunice cu alţi oamenii. Ei vin dintrun mediu închis, în care nu au fost lăsaţi să aibă contacte şi să înţeleagă cum de fapt societatea funcţionează, cum poţi să negociezi anumite lucruri şi cum poţi să comunici cu oamenii. Pe de altă parte, ei vin dintrun mediu în care nu au învăţat să se descurce, pe lângă faptul că era închis, ei nu au trecut printro şcoală a vieţii, nu au mers la magazine, nu au avut banii proprii , nu şi-au spălat hainele proprii , nu au ştiut ce înseamnă să-ţi cumperi un lucru, să economiseşti bani, să-ţi administrezi timpul pe care îl ai, pentru că timpul lor era programat de la oră la oră. Şi de asta integrarea lor profesională este dificilă”.
După ce participă la ore practice fiind încă în internate, cei în jur de 100 de copii beneficiari ai programului sunt monitorizaţi încă trei ani după absolvire. Ei sunt ajutaţi să însuşească o profesie, să-şi gestioneze banii şi timpul şi chiar să înceapă o afacere. Pentru o primă perioadă li se oferă suport material şi financiar. Din nou Cezar Gavriliuc:
„Le oferim chiar şi o bursă, de şase sute de lei, dar îi urmărim cum utilizează banii. Ei sunt învăţaţi să facă un raport financiar în fiecare lună. Le oferim şi diferite materiale didactice, iar celor care învaţă o profesie le oferim utilajele de care au nevoie, maşină de cusut, maşină de tuns, alte lucruri de care au neapărat nevoie ca să obţină acele deprinderi. Şi suportul nostru nu se opreşte aici, îi încurajăm să facă legătură cu angajatorii şi prin intermediul Agenţiei Naţionale de ocupare a forţei de muncă îi ajutam să se angajeze şi-i monitorizăm în continuare până ajung să se descurce singuri”.
Totuşi numărul celor care ar avea nevoie de suport pentru viaţa de după internat este destul de mare. Reprezentanţii societăţii civile estimează că cel puţin 15-20 la sută din cei 7 mii de copii care se află în prezent întro şcoală din sistemul rezidenţial vor fi extrem de vulnerabili după absolvirea internatului.
„De aceşti copii trebuie să avem grijă doar până la 16 ani, dar ce facem cu ei mai departe? Aici există probleme mari, cu orientarea lor profesională, ce categroii de copii putem să instruim astăzi în şcolile profesionale. Pe cei care absolvesc o şcoală profesională trebuie să vedem cum îi încadrăm în muncă, în localitatea de unde provin sau în altă localitate, unde vor trăi ei. Aceste probleme nu pot fi rezolvate decât în mod complex, în colaborare cu Ministerul Muncii şi cu agenţii economici…”.
Reforma instituţiilor rezidenţiale pe care Ministerul Educaţiei o desfăşoară din 2007 prevedere micşorarea în jumătate, până în anul 2012, a numărului de copii plasaţi în internate. Rezultatele acestei reforme din an în an sunt tot mai vizibile. Peste 5 mii de copii, din cei 12 mii câţi se aflau acum cinci ani în şcolile internat, au fost reintegraţi în familie sau în casele de tip familial
