Dacă am întreba un politician ce este bunăstarea, atunci ar spune ca un elev exemplar că aceasta este puterea de cumpărare a cetăţeanului, iar dacă întrebăm un om simplu cum percepe el lipsa bunăstării - reprezentativă este părerea unei locuitoare a Chişinăului, care răspunzînd la microfonul Europei Libere a spus: „Nu mi-am mai permis să mănânc o banană ori o kiwi. Nu putem să-mi permit să le cumpăr. Nu poţi. Ori o piceană să stea pe masă, aşa cum şede la lume în fructovniţă. Nu-i chip.”
Bunăstare constă de multe ori în „piceana” ceea de pe masă, pe care s-o iai cînd vrei, de care să uiţi şi care riscă să se risipească. Aspiraţiile pentru o viaţă mai bună ale celor mai săraci sunt, de fapt, aspiraţii de a ajunge în situaţia cînd vor putea face şi ei risipă, aşa precum o fac cei bogaţi. Îmi aduc aminte de un caz din SUA cînd un grup de persoane „protestau” împotriva risipei şi mîncau produse aruncate la gunoi, dar care erau perfect împachetate şi nealterate.
Criza financiară, care s-a abătut asupra noastră, ne dă semne că şi „sacul” lui „Santa Claus” are fund: aceasta ne spune pur şi simplu că lumea, sau mai bine spus o bună parte din ea, a ajuns să facă prea multă risipă. Acum, multe guverne, pentru a redresa situaţia, recurg la bugete de austeritate, însă nu conştientizează că aceasta nu este o soluţie. Cred că este greşit să trecem dintr-o extremă în alta: de la prea multă risipă la risipă egală cu zero.
Bunăstarea presupune risipă şi una fără alta nu pot exista. Respectiv, lucrul cel mai raţional pe care îl pot face guvernele, după părerea mea, este să monitorizeze situaţia în primul rînd la capitolul risipă, care nu trebuie să fie prea mare, dar nici redusă la zero. Iar noi, cei care niciodată nu am ştiut ce este bunăstarea, ar trebui să învăţăm nu doar cum să economisim orice bănuţ pe care să-l punem imediat la ciorap, ci să învăţăm să facem şi puţină risipă.