Asa cum peste tot în Occident s-a pus capăt, de-a lungul secolului al XX-lea, discriminării rasiale sau sexuale, tot asa s-au introdus treptat, peste tot, legi impotriva discriminării la care încă mai erau supuse unele persoane cu dizabilități fizice.
Peste tot s-au adoptat legi care impun tot felul de facilitati destinate handicapatilor, acestea mergind de la obligativitatea unor rampe speciale in cladirile publice pentru persoanele in fotoliu rulant, pina la interdictia totala impusa patronilor de restaurante sau discoteci de a respinge accesul persoanelor handicapate.
Nenumarate cazuri, unele inca recente, in care handicapatii au cistigat procesele intentate unor patroni, sau stabilimente -procese pentru discriminare,- au aratat ca argumentul de a proteja ceilalti clienti de vederea -uneori poate dezagreabila- a unor handicapati in fotoliu cu rotile, mancand urat si zgomotos la alte mese, un asemenea argument nu este acceptat in justitie. Orice persoana care se poate deplasa afara, chiar daca trebuie insotita, trebuie acceptata in orice local, cu exceptia cluburilor private.
Trebuie spus insa ca in majoritatea tarilor facilitatile obligatorii in favoarea persoanelor cu dizabilitati nu se aplica decit cladirilor construite, sau renovate, dupa momentul adoptarii legilor respective. Cladirilor mai vechi, sau monumentelor istorice, nu li se poate aplica retroactiv o asemenea lege.
In Statele Unite situatia mai e complicata si de faptul ca, pe linga legislatia federala, introdusa in 1973, si care a jucat un rol foarte important, fiind imitata ulterior pe intreaga planeta, inclusiv in tari precum Pakistanul, fiecare din cele 50 de state ale federatiei americane mai are si propria sa legislatie, care poate fi chiar mai cuprinzatoare decit cea federala. Astfel, in statul California, legea locala impune ca in plus fata de prevederile legii federale, fiecare intreprindere privata cu mai mult de cinci angajati sa ofere facilitati tehnice si arhitecturale complete, care sa fie la indemana in cazul angajarii unei persoane cu dizabilitati.
----------------------------
Ilie Ştefârţă, un tînăr de 22 de ani din Chişinău nevoit să se deplaseze într-un scaun cu rotile, crede că autorităţile moldoveneşti nu fac faţă nici celei mai simple obligaţii în raport cu persoanele cu dizabilităţi, cea de a instala rampe speciale în clădirile publice:
„Rampe mai apar, dar nu pot fi folosite. Se fac de formă pe semne, pentru că sunt abrupte, lunecoase.”
Astfel, o policlinică şi un magazin lângă casă, dar şi colegiul în care învaţă şi care a construit rampe odată cu înscrierea sa la studii, sunt singurele clădiri în care Ilie poate intra fără mari dificultăţi:
„Au făcut rampă la colegiu - m-au întrebat cum s-o construiască şi au făcut-o.”
Europa Liberă: Da în baie s-au făcut adaptări?
Ilie Ştefârţă: „Nu.”
Un mare avantaj pe care îl are totuşi acest tânăr în raport cu semenii săi este faptul că şi-a găsit o activitate pe care o poate desfăşura fără să meargă la birou şi care îi aduce banii necesari pentru existenţă. Face web design.
Pentru marea majoritate a oamenilor cu diverse tipuri de handicap angajarea în câmpul muncii este în Republica Moldova o imensă problemă, afirmă Tatiana Roşcovan, lidera unei ONG care încearcă să le găsească câte o slujbă mai multor persoane cu handicap mental din Chişinău:
„Orice instituţie este obligată prin lege să aibă 5 procente din personalul angajat - cu dizabilităţi. Dar vă daţi seama că aceasta nu se respectă, din moment ce la noi şi pentru cei fără dizabilităţi este o problemă să se angajeze. Noi încercăm să-i ajutăm în acest sens, avem deja 10 persoane angajate, dar tot de organizaţii ale invalizilor. Ei ar putea să lucreze la munci nu chiar complicate, cum ar fi spălătoriile chimice etc., dar nimeni nu vrea să-i angajeze.”
Aşa se face că exemplele pozitive, cum ar fi cel al unei fabrici de încălţăminte din Chişinău care a angajat recent 40 de persoane hipoacuzice, din 100 de angajaţi câţi are în total, sunt mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Potrivit statisticilor, în Moldova ar exista vreo 176 de mii de oameni cu dizabilităţi şi doar vreo sută de centre, capabile să-i cuprindă cu servicii specializate pe nici 5 mii dintre ei.
