Multă vreme, văzându-l, ascultându-l și citindu-l, am considerat că generalul Nicolae Pleșiță este esența scârboșeniei Securității. Brută primitivă, gândire vulgară, instincte joase, limbaj rudimentar, era insul perfect pentru încastrarea în mecanismul unui regim totalitar. Adaptat, adoptat, capabil de orice mârșăvie, inclusiv de crimă, în numele unor idealuri înalte, incapabil de remușcare și devotat sistemului până la moarte. A lui sau a sistemului.
„Copleșit” de măreția ticăloșiei brutelor, nedreptățeam securiștii de omenie, cu IQ peste media instituției, ceva mai școliți, care n-au bătut, n-au anchetat, dar care erau șefii celor care au făcut-o, terorizînd împreună, timp de decenii, o țară întreagă. Este cazul generalului Iulian Vlad care, din câte se zice, a jucat un rol mai degrabă pozitiv la revoluție, niciodată probat. Dar există și probe scrise că a încercat să tempereze zelul represiv bovin al unor subordonați.
Numai că, iată, la douăzeci de ani de la căderea comunismului, bătrânelul cu aer de Nae Girimea la pensie elogiază Securitatea, pentru merite nespecificate, în „păstrarea unităţii şi integrităţii ţării”. Mai mult, în țara care a condamnat comunismului, Securitatea fiind considerată „o instituție ilegală, ilegitimă și criminală de la începutul și până la sfârșitul ei”, securistul pensionar face elogiul informatorilor. „Doresc să elogiez contribuţia la fel de preţioasă a combatanţilor indirecţi, cetăţeni demni şi mândri ai acestor locuri, fără ale căror acte patriotice benevole niciun serviciu de informaţii naţionale nu şi-ar fi putut duce la îndeplinire misiunea sa”, a spus fostul şef al Securităţii lui Nicolae Ceușescu.
Ca în atâtea alte cazuri, bătrânul securist confundă întresele țării cu interesele regimului totalitar și ale conducătorilor lui. Vinovat și fără nunață, pune semnul egal între funcția represivă a securității și obținerea informațiilor de interes național. Timp de decenii primul obiectiv al Securității n-a fost dușmanul extern, ci cel intern, adică românii care n-au fost de acord cu partidul comunist și cu ocupantul străin care l-a instalat. În această funcție de represiune Securitatea a avut auxiliare prețioase în informatorii mobilizați nu de patriotism, ci prin șantaj și teroare, când n-a fost vorba arghirofilie, invidie, micime de caracter. Că au existat și informatori perverși, nu contestă nimeni. Însă e greu de știut în ce a constat patriotismului celui care a dat pe mâna poliției politice un om care fotografia cozile din magazinele goale de dinainte de prăbușirea comunismului național-ceaușist.
Faptul că foștii securiști n-au fost prea deranjați după căderea comunismului, în numele consensului sau a necesității lor, că s-au adaptat rapid noilor realități „democratice” și economice, unii facînd carieră, inclusiv în noile structuri informative, care aparent nu aveau nimic cu cele din vremea comunismului, că torționarii notorii pot să se fălească cu faptele lor de arme, să-și etaleze patriotismul și să-și cosume în liniște pensiile, e semn că decomunizarea țării a fost doar simulată. Ca, de altfel, și condamnarea comunismului!
