După multe zile de protest, scandările manifestanţilor din pieţe şi de pe internet par să fi spart bariera sunetului. Cu toate că au fost ironizaţi, căinaţi sau dispreţuiţi de cei pe care-i contestă şi de clienţii acestora, protestatarii au devenit principala sursă de inspiraţie şi stres din discursul oficial.
Până acum autişti, preocupaţi doar de supravieţuirea lor economică şi politică, de contabilitatea lor dublă şi de trucarea licitaţiilor în favoarea clienţilor, oficialii au fost forţaţi, în cele din urmă, să ridice capul din castroane. A contribuit, poate, şi decizia ca alegerile comasate să fie considerată neconstituţională, umplând astfel rictusul arogant al celor de la putere cu o lopată de ţărână. La viitoarele alegeri va trebui o scamatorie în plus ca alegătorii să bage iepuri în urne iar oficialii să scoată lei.
La fel de bine se prea poate ca pe străzile pustiite strigătele de revoltă să aibă un ecou mai mare. Sau poate că bandele de protestatari, mai ales cei care spărgeau ferestrele magazinelor şi incendiau ziare la ore de maximă audienţă, să fie un certificat de austeritate suficient de convingător pentru prima pagină a ziarelor şi a rapoartelor occidentale. În felul acesta, guvernul are proba că nu truchează măsurile de austeritate şi că, în cele din urmă, este de bună-credinţă. De altfel, preşedintele Băsescu le-a şi promis celor de la FMI care, zice-se, ar fi mulţumiţi de modul în care a gestionat guvernul criza, că le trimite nişte protestatari. Poate că le va trimite în acelaşi pachet şi niscaiva baroni de partid, să le arate ce înţelege el din economia de piaţă şi din parteneriatul public-privat.
Oricum, nu e întâmplător că venirea delegaţiei FMI continuă să fie considerată prima ştire din agenda oficialilor. Măcar FMI-ul ne dă bani şi nu ne cere proiecte, spre deosebire de Uniunea Europeană, cam supărată zilele acestea că singurele idei de afaceri ale guvernului şi aleşilor locali sunt deturnarea de fonduri şi licitaţiile trucate. În treacăt fie vorba, este comică acuzaţia partidelor la guvernare că adversarii din opoziţie ar fi cerut blocarea finanţării europene, o finanţare din care guvernul nu a consumat decât circa patru la sută.
Tuturor celor care se aşteptau zilele acestea la negocieri şi dialog, Traian Băsescu le-a ţinut un monolog în care le-a transmis, pe scurt, că-şi înţelege limitele şi greşelile, dar că doar cine nu munceşte nu greşeşte. A cerut încrederea poporului, promiţând un viitor de aur la capătul pustiului atomic pe care-l străbatem. A privit naţiunea în faţă, prin ochiul camerelor video, cerându-le partidelor politice să se reformeze, pentru că de la ele trebuie să pornească modernizarea statului, lăsând să se înţeleagă că el singur este rodul unei imaculate concepţiuni politice, fără nicio legătură cu păcatele originare şi mizeria unei clase politice degradate şi decadente.
S-a lepădat de guvern care a făcut mari greşeli, dar nu s-a lepădat de propria sa biografie politică ante- şi postrevoluţionară. N-a scăpat nimănui faptul că, de astă dată, Traian Băsescu, pentru a demonstra că e imparţial, n-a mai făcut deosebire între partide, punând la zid chiar şi partidul său de suflet care încă mai aşteaptă atâtea comenzi de la el. Să ne amintim că şi Ion Iliescu, pe ultima turnantă a ultimului mandat, ataca la baionetă capitalismul de cumetrie al partidului său. Poate că vine un moment când trebuie să-ţi negociezi nu doar un loc onorabil în istorie, dar şi în propriul partid şi, când s-o faci, dacă nu atunci când te poţi juca în voie cu biciul, cazmaua şi coasa lui Emil Boc?
Dar nu partidele, sindicatele sau organizaţiile nonguvernamentale au fost cele care au determinat reangajarea lui Raed Arafat, concedierea ministrului de externe şi discursul preşedintelui. De-a lungul timpului, dialogul instituţional, simulat, boicotat sau trucat a dus mereu, ca autostrăzile româneşti, în buruienişul birocraţiei, fără vreun efect. Aşa s-a întâmplat cu Codul Muncii sau cu Proiectul de lege a sănătăţii. Guvernul nu avea nevoie de dialog şi negociere. A spus-o mereu, cu ocazia tuturor asumărilor de răspundere.
Protestatarii din piaţă, în schimb, despre care s-a tot afirmat că sunt un amestec pestriţ şi incoerent, mercenari ai democraţiei şi democraţi de operetă, au fost cei care au determinat puterea să retragă proiectul de lege a sănătăţii, să-i trimită pe bătăuşii din jandarmerie să dea zăpada, ba chiar să-i pună primului ministru în mână o lopată mai mare ca el pentru a dezgropa sau îngropa ceva pe marginea autostrăzii, stârnind aplauzele consilierilor de imagine care i-au cerut să pară preocupat de grijile poporului.
Desigur, în treacăt fie spus, dacă situaţia ar fi fost sub control, de ce ar fi trebuit ca armata şi jandarmeria să dea la lopată? Baronii şoselelor sunt mai graşi cu un miliard de euro după această deszăpezire pe care tot din bani publici o subvenţionăm.
Momentul cel mai emoţionant al monologului prezidenţial a fost cel în care i-a rechemat pe intelectuali să i se alăture şi să-l susţină, ca-n prima zi. A lipsit lacrima cu care preşedintele şi-a pecetluit mereu scrisorile de dragoste şi despărţire, dar vocea lui tot era subţiată de o lacrimă de panică. Nu are, însă, de ce se teme. Gesturile şi afirmaţiile sale au produs, e drept, controverse şi dezamăgire însă intelectualii din România sunt obişnuiţi fie să trăiască subversiv, în tranşee, deci să nu le ştie nimeni gherila culturală, fie să cocheteze cu puterea, ceea ce face bine la statusul social şi la vizibilitatea publică, nu şi la onoare. Astfel că, deşi se declară dezamăgiţi, nu puţini dintre intelectualii care l-au susţinut pe Traian Băsescu s-au îndepărtat de el, că tot nu mai poate candida la preşedinţie, căutându-i înlocuitorul nu oriunde, ci în rândul partidului care l-a propulsat.
Chemarea intelectualilor a fost un moment emoţionant şi ciudat, deopotrivă, pentru un preşedinte care preferă chelnerii şi strungarii, filosofilor. Sau poate că Traian Băsescu şi-a destinat această parte a discursului sutelor de mii de protestatari virtuali, cei care, deşi nu participă fizic la protestele din pieţe, cred că preşedintele şi ai lui se schimbă la faţă prea puţin şi prea târziu. Că mai degrabă năpârlesc.
