Imediat după 1989, şi mai ales după 1991, s-au auzit mai multe voci care se întrebau dacă avem – şi dacă da, unde-i? – literatură de sertar. Puţinele scrieri ieşite la suprafaţă în anii ce-au urmat – de la Eu şi lumea, jurnalul lui Alexei Marinat, la Povestea vulturului, de Nicolai Costenco (alte câteva lucrări cu caracter memorialistic nu se ridică la valoarea acestora) – nu au zguduit marele public, în felul în care jurnalele & memoriile deţinuţilor politici au făcut-o în aceeaşi perioadă, în URSS-ul anilor ’87-’90 şi în România în anii ’90. Nu că autorii moldoveni ar fi suferit mai puţin (un Costenco a „petrecut” 15 ani în Gulag, unde şi-a înmormântat un fiu), mai degrabă nu le-a ajuns forţă artistică să exprime până la capăt – adică asumându-şi şi postura, mai puţin eroică, de… victimă care-i dă o mână de ajutor călăului – adevărul trăit de ei. Ridicate la putere, toate aceste adevăruri personale ar fi constituit o frescă pe cât de autentică, pe atât de zguduitoare a „neamului nevoii” (vorba lui Eminescu, vai! atât de actuală).
Observ în ultimul deceniu un adevărat „asalt” al memoriei, mai cu seamă în creaţia tinerilor scriitori: de la trilogia lui Alexandru Vakulovski & Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi, Aula, 2002, la recentele scrieri semnate de Iulian Ciocan (Tărâmul lui Saşa Kozac, Tracus Arte, 2011), Mihail Vakulovski (Tovarăşi de cameră, Cartea Românească, 2011), Doina Postolachi (601 sau Valiza cu busole, Arc, 2011), fără a-l uita pe Dumitru Crudu romancierul şi nuvelistul. De unde această nevoie presantă de a se mărturisi? Şi de ce unele pagini ale acestora sunt mai percutante decât anumite scrieri de sertar? Nu cumva tocmai de aceea că literatura scrisă într-un regim ce le inoculase până şi celor mai curajoşi creatori un soi de cenzură interioară nu ajunge să spună până la capăt ceea ce-i chemată să exprime?! (Marele Cehov îi cerea omului să-şi „stoarcă robul din el”; or, cenzura interioară pare să întreţină un fel de complicitate cu regimul.) În ultimă instanţă, cât de departe se poate merge pe calea dezvăluirii adevărului, ştiind că ori de câte ori evoci un fapt real, relatezi o istorie trăită, spui o „poveste de viaţă”, cineva va avea de suferit? Sau e mai bine să treci totul sub tăcere? Să întorci pagina? Să uiţi?
Eu unul cred că nici o iertare nu-i sinceră atâta timp cât aceasta presupune şi uitare – îmi vine-n minte replica lui Paul Goma aruncată torţionarilor săi: „Am să vă ne-uit!” –; din contră, abia ceea ce francezii numesc devoir de mémoire deschide calea unei asumări făţişe a istoriei personale şi de neam. Potenţată artistic, orice faptă – de la palma primită în copilărie la bătaia în plin centrul oraşului încasată de la nişte poliţişti – capătă o cu totul altă arie de acoperire, şi atunci nu se mai poate vorbi despre „spălarea rufelor murdare în public”, ci de o curăţire lăuntrică, dacă nu chiar de spovedanie (sigur, a unui învins – învingătorii mai degrabă zăngănesc din arme şi mizează pe tăcerea mieilor de sacrificiu). Altfel spus, în scris oricine se poate uita în ochii celui/celor care l-a(u) nedreptăţi cândva, nu pentru a-i (le) reproşa ceva, ci spre a-şi recăpăta demnitatea călcată-n picioare. Faptul că unii cititori vor lăsa ochii în pământ poate că-i va determina să nu facă ceea ce, pus pe hârtie (sau pe ecran, dacă mă gândesc la e-book), le-ar fi ruşine să (se) recunoască. La urma urmei, o carte scrisă nu-i doar o boală-nvinsă (ca să-l citez pe Lucian Blaga), ci şi un lung, dacă nu chiar nesfârşit travail de deuil. Cu riscul de a-i supăra pe cei vii, eu unul port doliu după morţii neamului meu…