A detesta radical si iremediabil fotbalul poate fi, pentru un ziarist, un impediment profesional mai mare decit a avea un ochi care curge, sau cine stie ce tic dizgratios. A nu sti sa vorbesti despre fotbal - sau sport in general - te priveaza de o unealta de lucru extrem de bine rodata: mica conversatie de dinaintea interviului, in care trebuie gasit un discurs comun cu politicianul, artistul, criminalul, ba chiar si cu modista cu gura in microfon...
Pînă si răposații Geremek si Havel se lansau in discutii despre fotbal cu jurnalistul inainte de interviu. Nu cu mine, insa... cind i-am intervievat, i-am facut sa bodoganim in preludiu despre cartile lor. Aceia erau insa oameni cu structura toleranta.
De-a lungul anilor, spunandu-mi, nu intotdeauna convingator, ca ceea ce nu te ucide te intareste, mi-am transformat aversiunea fata de fotbal in arma. Odata trecut momentul de incredulitate, cind le zici oamenilor ca nu ai vazut niciodata un meci in viata ta, decit poate citeva secunde, din neatentie, in cine stie ce bar, si daca o spui convingator (surprinzator, putini gasesc asta credibil) poti capata un fel de aureola... ca si cum ai fi un ciborg din ăla implacabil, care a venit dupa ei sa-i smulgă, rînjind mut si rece, din neantul microbist.
Daca nu vrei sa minti, poti, desigur, starni si iritare, ca si cum ai fi tu matricea cosmica a pretentiei umane. Asa incat, pentru a-ti pastra totusi ceva din respectul automat al intervievatului increzator, care vrea sa se incalzeasca cu tine vorbind despre fotbal, exista citeva retete elementare. Toate cer insa stapinire de sine atunci cind sint aplicate.
Cea mai evidenta e sa-ti inventezi apartenenta la o religie exotica, sau o secta new-age care ti-ar interzice asemenea vinovate distractii stricătoare de karma.
Alta varianta, greu de aplicat pentru noi, balcanicii, e sa sugerezi ca esti gay militant si ca toate acele pulpe dizgratios umflate ale fotbalistilor care transpira brobonat iti provoaca hiperventilatie.
In sfarsit, daca vorbesti cu intelectuali, e bine sa te lansezi in demolarea societatii de consum, citând abundent din Slavoj Žižek si din seful de trib amazonian Raoni, ăla cu platoul de raţă in buză, care plînge nefotbalistic în poza unde aflã cã în jungla lui se va construi un baraj.
Orice functioneaza, de obicei, in afara de platul si deprimantul adevar, care e acela ca fotbalul te plictiseste cosmic. Aici intervine varianta machista, cea mai greu de asumat, in care jurnalistul isi ia un aer... asa, da, macho, si îi spune intervievatului conventional-microbist ca unui macho autentic nu îi pasa de fotbal. Desi violentã, asta e de fapt metoda cea mai demnã, intrucit il fortezi sa-ti dea naibii interviul ãla fara ca tu sa trebuiasca sa minti prea mult pentru asta.
