În urmă cu cîteva zile a avut loc în Elveţia un referendum mai puţin obişnuit: cetăţenii trebuiau să aleagă între menţinerea cuantumului actual al concediilor plătite la patru săptămîni şi mărirea lui la şase săptămîni. Ei bine, fiindcă am precizat că este vorba de Elveţia, aţi ghicit probabil răspunsul: într-o lipsită de echivoc majoritate, elveţienii au considerat că patru săptămîni sînt suficiente. Dacă ar fi mai mult, declarau unii cetăţeni intervievaţi, piaţa muncii riscă să fie perturbată, mai ales prin creşterea şomajului şi înmulţirea unor joburi de scurtă durată. La urma urmei, patru săptămîni nu e rău deloc, dacă ştii să-ţi organizezi timpul, mai ales că, prin acordarea unor zile suplimentare, practică obişnuită, cele patru săptămîni devin de fapt cinci.
Cum stau lucrurile la noi? Ele plutesc într-un dulce relativism. În România cam totul se opreşte de două ori pe an: de Paşte şi de Crăciun, într-un consens mutual niciodată dezminţit. La Crăciun, pauza e şi mai lungă, pentru că vine, imediat, Revelionul. Aşa cum bănuiţi eleveţienii ignoră obiceiurile noastre carpato-danubiene. Ei ştiu însă altceva: şi anume, ce efecte negative a adus legea celor 35 de ore săptămînale introdusă în Franţa de socialiştii lui Martine Aubry. E şi acesta unul dintre motivele pentru care n-au dorit două săptămîni de concediu în plus. Iar în Franţa observăm, în plină campanie electorală, cum nimeni nu are curajul să repună în discuţie o lege care, în definitiv, s-a întors împotriva celor care ar fi trebuit să profite de presupusele ei avantaje.
