Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din „prima generaţie încălţată”, cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii ’60: fii şi fiice de ţărani „de la coada vacii”, majoritatea dintre ei au învăţat carte „pe rupte” – literalmente! –, adică „rupând” ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgând pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate cu împrumut (horribile dictu!) de la biblioteca sătească. Mai mult sau mai puţin îngăduitori câtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu „lecturi de plăcere”. Şi atunci, câte un copil mai inteligent, şi care se trăgea la carte, pur şi simplu rupea pag. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcându-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, pagina cu pricina era aruncată înainte să fie citită – sute şi mii de pag. 17/18 sacrificate pe altarul cunoaşterii. Paradoxal, tocmai generaţia ’60 avea să aducă „primăvara pragheză” în cultura noastră, după decenii de proletcultism. Şi tot aceşti oameni – ajunşi în anii ’70-’80 universitari & scriitori – ne-au pus în mâini primele cărţi adevărate, acum cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură), doar că… de citit printre rânduri/pe sub masă!
Ori de câte ori comunic cu colegii mei de breaslă din România, îmi dau seama că le lipseşte helas! tocmai această „dimensiune a absenţei” – de bună seamă, la ea acasă, literatura română se simte suficientă sieşi şi fără pag. 17/18 a culturii basarabene (pe care Ion Simuţ o vede, nici mai mult nici mai puţin, drept „a cincia roată la căruţă”). Faptul că o duzină de scriitori moldoveni sunt perfect integraţi în literatura română contemporană nu schimbă deloc datele problemei – la urma urmei, aceştia fac parte din Republica Literelor anume de aceea că n-au rămas la acea pag. 17/18 smulsă (& necitită) a generaţiei ’60. Or, printre autorii şaizecişti există câteva valori certe, neomologate pe plan naţional. Cine-i duce dorul, la Bucureşti, prozatorului Vasile Vasilache, un fel de „Milan Kundera rural” al nostru? Şi lui Aureliu Busuioc? Vladimir Beşleagă? Vlad Ioviţă etc., etc. (lista rămâne deschisă)?
Şi invers, bună parte din colegii mei de breaslă din Republica Moldova, chit că au conştiinţa apartenenţei la o singură literatură, de facto rămân la aceeaşi pag. 17/18, rescriind-o la nesfârşit (de unde nu au citit-o la timpul potrivit) şi chiar revendicându-şi statutul de „poeţi naţionali” ai Moldovei (vezi Doamne! avem şi o Alee a Clasicilor în plin centrul Chişinăului, cu Grigore Vieru & Adrian Păunescu instalaţi acolo la doar un an de la moarte… Alte câteva figuri, unele mai degrabă dubioase, sunt împinse în faţă, nu atât din dragoste pentru postumitatea lor lipsită de glorie, cât spre a le face loc celor ce se văd deja, de son vivant, instalaţi printre clasici). Or, dacă în tinereţea lor ei sacrificau partea pentru a păstra întregul, acum partea a luat locul întregului şi le conferă un anumit prestigiu local.
Într-un cuvânt, vechea poveste cu pădurea şi copacii…