Linkuri accesibilitate

Adevărul despre 7 aprilie


Protestul anticomunist de la Chişinău, 7 aprilie 2009
Protestul anticomunist de la Chişinău, 7 aprilie 2009

Punct şi de la capăt cu Vasile Botnaru şi invitații săi.


În curând se vor împlini trei ani de la tragicele evenimente din aprilie 2009, care continuă să fie tălmăcite în mod diferit, şi chiar antagonist, adâncind şi mai mult tranşeele care au cauzat producerea lor. Cât de mult ne-am apropiat de identificarea a ceea ce se numeşte adevărul despre 7 aprilie? La această întrebare i-am rugat să răspundă pe invitaţii mei de astăzi.

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află directorul executiv al Centrului pentru reabilitarea victimelor torturii, Ludmila Popovici, directorul executiv al Institutului pentru drepturile omului, Vanu Jereghi, şi şeful Secţiei combaterea torturii de la Procuratura generală, Ion Caracuian.

Politicienii îşi pot permite luxul să renunţe la propriile ipoteze. Unii care au spus că a fost lovitură de stat, alţii care au spus că actuala guvernare a dat foc la Palatul prezidenţial, etc. Procuratura, anchetatorii, Ministerul de Interne are sarcina, sau obligaţia să probeze sau să infirme aceste ipoteze. Dar şi mai important este ca în urma acestor cercetări să fie despăgubiţi oamenii care au avut de suferit sau să fie identificaţi exact instigatorii, executorii, incendiatorii, etc. Acum vă întreb, unde se află în general cercetarea şi în ce măsură aceste sarcini în interiorul unui dosar mare politico-juridic au evoluat până la o finalitate, sau în proporţie dacă vreţi să ne spuneţi. Logic e să-l întreb pe domnul Caracuian, unde se află la părerea Procuraturii: mai aproape de început? Mai aproape de sfârşit? Este posibil să estimaţi această distanţă?

Ion Caracuian: „Dosarul 7 aprilie, cum e numit de societate, este investigat nemijlocit de către procurori. 10 dosare separate în privinţa la 11, să spun aşa, organizatori ai dezordinilor în masă au fost diferite justiţiei. Nu avem careva dosare cu sentinţe în vigoare, care să nu fie contestate. Examinările în instanţele de judecată de diferit nivel continuă. De asemenea avem încă un dosar în judecată în privinţa la o persoană, renumitul Baghirov. Totodată urmărirea penală pe acest dosar mare continuă pentru stabilirea tuturor circumstanţelor, faptelor. Cred eu că, să spun, în viitorul apropiat – mă tem să nu greşesc, dar în termeni rezonabili vor fi diferite justiţiei şi alte cauze penale în privinţa altor persoane.”

Europa Liberă: Doamnă Popovici, faptul că justiţia încă nu s-a pronunţat asupra organizatorilor, marea conspiraţie nu a fost descoperită, sau nu a fost probată, vă împiedică pe Dumneavoastră, care reprezentaţi interesele unor victime, să acţionaţi eficient?

Ludmila Popovici:
„La noi în asistenţă s-au aflat până acum 133 de persoane. Beneficiarii noştri nu se regăsesc printre acele grupuri de instigatori şi cei care aruncau cu pietre şi cei care au dat foc.”

Europa Liberă: Dar explicaţi radio-ascultătorilor noştri ce înseamnă exact beneficiarii Dumneavoastră.

Ludmila Popovici: „Noi asistăm persoanele care au suferit în urma evenimentelor dramatice din aprilie 2009. Asta înseamnă persoanele care au fost în custodia statului, care au fost arestate, care au fost vânate de pe străzi, fiindcă de foarte multe ori sau în marea majoritate beneficiarii noştri nu au fost printre acei care au devastat clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei. Avem chiar persoane care nici nu au călcat în perimetrul acestor străzi, unde au avut loc aceste manifestări.”

Europa Liberă: Adică persoane întâmplătoare.

Ludmila Popovici:
„Întâmplătoare. De fapt persoane care au fost vânate în noaptea de 7 aprilie spre 8 în diferite locuri. Şi a doua zi la fel. Dacă facem aşa o scurtă statistică asupra cazurilor asistate, din cele 133 de persoane au ajuns în instanţă doar 36 şi de fapt stau şi se tergiversează în instanţa întâia, a doua.”

Europa Liberă: A cui este vina, la părerea Dumneavoastră, că se tergiversează?

Ludmila Popovici:
„De fapt e un ghem mare de probleme. Nu putem să spunem că e vina doar a unei instituţii. Avem cazuri în care procurorii au lucrat corect, au lucrat eficient. Cazurile au ajuns demult în instanţă şi iată de foarte mult timp stau fără de capăt în instanţă. Se tergiversează din cauza apărătorilor celor care sunt învinuiţi, ei încearcă în fel şi chip să mai caute ceva informaţii suplimentare, sau solicită uneori careva expertize care de fapt nu au nici un rol, nici o atribuţie în cazul dat.

Ajungem uneori la o stare de ameliorare şi vă daţi seama când această persoană ajunge iarăşi în instanţa de judecată, se întâlneşte acolo cu cel care l-a maltratat, care i-a frânt mâna, care i-a provocat durere sau suferinţă, vine la noi retraumatizat foarte puternic şi
Foarte mult am aşteptat ca justiţia să-şi facă meseria, să ajungă la un adevăr.

atunci ne vine foarte greu să-l asistăm.

Continuă depresia, continuă anxietatea, continuă nemulţumirea de ceea ce se întâmplă. Şi chiar în unele cazuri noi observăm şi o sete de răzbunare foarte puternică, ceea ce împiedică şi pe ei să-şi continue viaţa într-un mod decent, ceea ce creează şi în societate aceste tensiuni fără de capăt.

Foarte mult am aşteptat ca justiţia să-şi facă meseria, să ajungă la un adevăr. Foarte mult am aşteptat de la Ministerul de Interne să lucreze mai mult cu aceste persoane care au fost identificate şi sunt acum, mă rog, în proces. În alte ţări se lucrează un pic altfel – persoana care a comis ceva, ea conştientizează ce a făcut, dacă chiar şi este pedepsită, este ajutată tot să-şi continue viaţa într-un mod decent.

La noi se întâmplă că aceste persoane care au fost identificate ca torţionari, ei nu ştiu dacă s-a făcut vreo muncă ceva, cum ar trebui să se facă. Ei încearcă în fel şi chip să se apere, folosind orice metode, uneori chiar destul de, nu ştiu, şi murdare, adică se recurge la presiuni asupra victimelor, presiuni asupra familiilor lor, asupra părinţilor. S-au încercat şi nu numai că s-au încercat, dar chiar au fost şi cazuri când au promis bani sau au oferit bani victimelor numai să se retragă plângerea.”

Europa Liberă: Domnule Vanu Jereghi, doamna Ludmila Popovici vorbeşte de fapt despre zisa solidaritate corporativă.

Vanu Jereghi: „Sunt de acord că este o reacţie corporativă. De atunci, de la evenimentele din 7 aprilie s-au schimbat doi miniştri de Interne. Vedem că cei care presupunem noi că au torturat, sau am văzut imagini video, sau avem declaraţiile victimelor, care sunt credibile, dar în lipsa unei decizii judecătoreşti, finale, în lipsa unei anchete corecte, bune, cum ar trebui să fie, aceşti poliţişti lucrează mai departe.”

Europa Liberă: V-aş propune să vă referiţi la cazurile cele mai mediatizate, cazul Boboc, de exemplu, tânărul care a murit ca urmare a unor lovituri aplicate de persoane, în civil care se presupune că ar fi ofiţer de poliţie. Sau cazul colonelului Botnari, care a ieşit basma curată, deşi a fost suspectat că ar fi condus intervenţia poliţiei nu tocmai conform atribuţiilor regulamentare.

Vanu Jereghi:
„Despre cazul Boboc pot să vă spun că e un caz foarte complicat. Statul a opus maximă rezistenţă la acest dosar ca să nu fie investigat corect. Atunci când a venit expertul internaţional legist, deci a venit la solicitarea Institutului pentru drepturile omului, noi am reuşit să-l aducem din Marea Britanie pe acest expert, avocatul cazului lui Boboc a primit 12 refuzuri. Atunci când vrei să aduci o probă veridică şi statul îţi pune obstacole, este evident că statul nu vrea s-o faci, este unu. Doi: statul îţi pune diverse obstacole.”

Europa Liberă: De ce nu vrea statul, cum credeţi? Adevărul 7 aprilie este mult prea complex şi tragic?

Vanu Jereghi:
„Este mult prea complex – una. Doi: în cazul în care aflăm adevărul putem să aflăm că multe persoane de la guvernare chiar în ziua de astăzi au care, nu ştiu, tangenţe cu acest dosar. Doi este că atunci când vine cineva la putere, cum a venit Alianţa în 2009, trebuie să ai susţinerea organelor statului. Ai nevoie de susţinerea Ministerului de Interne. În momentul în care alungi de acolo un grup mare de persoane şi le spui: uite, noi te alungăm pentru faptele pe care le-ai făcut, colegii lor nu prea sunt foarte dedicaţi. Există altă soluţie – atunci când vii şi le spui că fraţilor, eu vă iert pentru ceea ce aţi făcut sau aş putea închide un pic ochii, însă voi mă slujiţi aşa cum vă spun eu.”

Ludmila Popovici: „În opinia mea nu doar această voinţă politică, dar vreau să vă spun şi o incompetenţă totală a diferitor instituţii ale statului, sau lipsa unei pregătiri adecvate în domeniu. O mentalitate veche, o abordare greşită de fapt a cazurilor de tortură. Aceeaşi definiţie este interpretată diferit. Atunci se vorbea în limbi diferite şi acum am impresia că se vorbeşte în limbi diferite.”

Ion Caracuian: „Permiteţi-mi, stimaţi colegi, să nu fiu chiar cu totul de acord în ceea ce aţi relatat Dumneavoastră. Atât cu o conducere a Ministerului de Interne, cât şi cu altă conducere, între noi, mă refer direct la Secţia combaterii torturii, există stabilită o practică foarte bună. Personal am fost invitat la şedinţa de lucru atât a şefilor de izolatoare din toată Republica, cât şi a felcerilor din aceste izolatoare, precum şi la instruirea tuturor colaboratorilor de poliţie din Republică şi le-am povestit cât este de grav comiterea unui act de tortură. Dacă este să observăm şi societatea civilă spune despre asta, cazurile nu sunt aşa de drastice şi nu sunt aşa de des întâlnite în ziua de astăzi, aşa cum au fost. Se încearcă şi chiar se obţin rezultate pentru schimbarea mentalităţii poliţiştilor.”

Vasile Botnaru
Vasile Botnaru
Europa Liberă: Şi în privinţa modului diferit de a defini tortura ce ne puteţi spune?

Ion Caracuian:
„Am ajuns la concluzia ca să introducem o nouă noţiune şi deja se află, pare-mi-se, la Ministerul Justiţiei proiectul privind modificarea Codului penal, ca să introducem o nouă noţiune în genere a torturii, unde va fi inclus şi tratamentul inuman şi degradant, care acum la moment nu-l avem ca noţiune nici în Codul penal, nici Codul contravenţional. Şi într-adevăr dacă legislaţia acum are careva lacune, cred şi sper eu că politicul ne va auzi, mergem spre aceea ca s-o perfecţionăm.”

Europa Liberă: Spuneţi-mi, vă rog, există şanse să ajungem la o finalitate? Ca justiţia să ne spună cine a organizat, cine a devastat, cine a profitat politic de chestia asta?

Ion Caracuian:
„Vreau să atrag atenţia ascultătorilor asupra lucrului enorm, efectuat de procurori, nu numai în cazul acesta, dar şi în special asupra acestui caz. Procurorii sunt abilitaţi ca organ de urmărire penală în sensul de a investiga crime. Dar procurorii nu au aşa de multă posibilitate în sensul că nu dispun de activitate operativă de investigaţii şi de alte pârghii. Respectiv procurorul lucrează, aşa cum spun eu, doar cu pixul şi cu foaia.”

Europa Liberă: Şi cu mintea.

Ion Caracuian:
„Normal, doar nu poţi să pui cu pixul pe foaie ceva fără minte, nu? Procurorul într-un fel de la el foarte multe se cer, dar lui foarte puţin i se acordă. Poate într-adevăr noi undeva avem rezerve, în sensul de timp, dar nu de atâta pentru că nu avem capacităţi.”

Europa Liberă: Totuşi, un compartament foarte important este comportamentul sau acţiunile poliţiei. Pentru că şi poliţiştii, la rândul lor, pot fi calificaţi, unii dintre ei, victime ale acestor incidente. Personal am văzut nişte copii îmbrăcaţi în veste antiglonţ sau cu nişte căşti din primul război mondial în subsolurile pline de fum de la Parlament ş.a.m.d. Cine se face responsabil pentru suferinţa acestor oameni, chiar dacă erau la serviciu, domnule Jereghi?

Vanu Jereghi: „Comandanţii, începând cu fiecare ierarhic superior, care stă de-asupra lor. Deci, el este responsabil în măsura în care i-a dus acolo şi a dat ordine ilegale. Dar nu ştiu dacă cineva examinează un astfel de aspect, ceea ce s-a întâmplat acolo. Că noi avem peste 200 de poliţişti sau carabineri care au avut leziuni corporale, sau au suferit anumite traume.”

Europa Liberă:Dar în aparenţă e cea mai simplă sarcină, pentru că dacă în cazul lui Boboc e foarte greu de identificat cine a fost cu lovitura fatală, în cazul acesta se ştie cine i-a trimis, dacă a avut regulamentele respectate în momentul acesta?

Vano Jereghi:
„Noi avem cazul ministrului de Interne de pe atunci şi al comisarului general de poliţie de Chişinău. Vedem că aceste dosare sunt dosare moarte. Ei vin şi fac show-uri de fapt la aceste procese de judecată, au văzut toţi imagini, cum se comportă ei la aceste şedinţe de judecată, de parcă nu ar veni în faţa unui tribunal sau în faţa unui judecător, în faţa justiţiei, dar vine la circ.”

Europa Liberă: Dar de ce ei se comportă astfel? Ei ştiu că n-o să păţească nimic?

Vano Jereghi:
„Ei ştiu din start că nu vor păţi nimic absolut, că ei au fost sau colegi, sau având relaţii, anumite relaţii cu justiţia sau cu acei judecători. Ei ştiu. În Republica Moldova arătaţi-mi un demnitar de rang înalt care a fost condamnat. A fost cazul lui Pasat, care a fost un demnitar şi pe atunci Voronin era cum era şi a dat cu pumnul în masă şi Pasat a fost încarcerat, a stat. Ceea ce s-a întâmplat cu decizia judecătorească e altceva. Arătaţi-mi oricare alt demnitare, care a stat la dubală o perioadă de timp. Nu există cazuri de genul acesta în Republica Moldova. Şi atâta timp cât politicul nu va înţelege că ar trebui să investigheze astfel de cazuri şi să atragă la răspundere persoanele, se vor pomeni ei, posibil, în astfel de situaţii când se va schimba guvernarea.”

Ion Caracuian: „Dosarul la care v-aţi referit el este deferit justiţiei, se examinează în instanţele de judecată. Judecătorii, puterea judecătorească este o altă putere în stat decât cei care noi facem trimitere, politică ş.a.m.d. Cred ei că judecătorii îşi vor face meseria aşa cum i se cere prin buchia legii.”

Europa Liberă: Adică se vor lega la ochi.

Ion Caracuian: „Dacă e să mă refer la ceea ce m-aţi întrebat direct, în cazul acesta în care vă spun eu că se examinează de către Secţia de cercetare şi urmărire penală pe cazuri excepţionale, în dosarul mare de 7 aprilie sunt 275 de cazuri identificate, în care poliţiştii s-au adresat după ajutor medical în rezultatul evenimentelor. În cazul acestui dosar de asemenea se examinează şi acest aspect.”

Europa Liberă: Doamna Popovici, multe dosare au ajuns deja la CEDO. Asta e prima rândunică?

Ludmila Popovici:
„Exact, asta e prima rândunică. Sunt foarte multe cazuri care la noi sunt în asistenţă sunt cazuri de CEDO, adică ei au şanse destul de mari.”

Ion Caracuian: „Până la moment într-adevăr este unica hotărâre a Curţii privind victimele din 7 aprilie, Taraburca din decembrie 2011. Pe rol se mai află câteva cereri la Curtea Europeană. Acum, în luna decembrie, după ce a fost pierdut cazul Taraburca, Procuratura a revăzut poziţiile pe cele 50 de materiale de refuz, care au fost adoptate în rezultatul evenimentelor din 7 aprilie şi a pornit 14 dosare penale. Pentru că în cazul Taraburca noi am fost pedepsiţi pentru ineficienţa investigaţiilor. Respectiv, pentru a asigura o investigaţie eficientă noi am pornit 14 dosare penale, dintre care în unul deja sunt persoanele puse sub urmărire şi urmează a fi trimis în judecată.

Pe altele practic avem nişte rezultate, în sensul că am recunoscut persoanele în calitate de bănuiţi, se purcede la confruntări ş.a.m.d. Este nu atât de uşor să investighezi asemenea cazuri. Mă refer la faptul că persoanele acţionau cu cagule pe cap, sau maltratau atunci când erau puse persoanele cu faţa la perete, sau erau cu capurile aplecate. Şi respectiv persoanele nu pot fi identificate, de asta nu le putem deferi justiţiei toate dosarele.

Noi avem 25 de dosare suspendate pentru asemenea motive, pentru că nu pot fi identificate persoanele care urmează a fi puse sub urmărire. Mă refer la articolul 287, prim, alineatul unul, punctul doi din Codul de procedură penală. Pentru a asigura cât de cât o eficienţă noi am pornit patru dosare penale în baza articolului 329, adică neglijenţa în serviciu pe persoanele care erau responsabile de comisariatele în care s-au acţionat în asemenea mod şi respectiv avem deja şi o sentinţă care este lăsată în vigoare, în privinţa la un şef al unităţii de gardă.”

Europa Liberă: În acest moment noi ce concluzii tragem?

Vanu Jereghi: „Noi tragem concluzii că domnul procuror ne spune că au fost circa 50 de dosare care s-au refuzat să se pornească investigaţii în urma plângerii depuse de persoane, identic caz ca Taraburca, acest unic caz care a fost câştigat în faţa Curţii Europene.

A trebuit ca un caz să fie pierdut de către Guvern în faţa Curţii Europene ca noi toţi să vedem decizia. Şi totuşi a fost posibil, procurorii au luat, au citit foarte clar ce spune decizia Curţii Europene şi pe cele 50 de materiale care s-au refuzat urmărirea penală, s-au redeschis pe 14. Era oare necesar să mergi în faţa Curţii Europene, să pierzi 20 de mii de euro. Se puteau de făcut aceste acţiuni atunci, in 2009, sau în 2010, avem trei ani. Noi aici pe loc nu întreprindem toate măsurile necesare pentru a investiga un caz de tortură. Trebuie să avem o decizie de condamnare în faţa Curţii Europene, sau a unui alt actor internaţional, cum ar fi ONU, că avem recomandări şi de acolo foarte multe, ca să repornim anumite dosare.

Pentru mine este întrebarea: de ce nu au fost pornite atunci, în 2009? Dacă s-au repornit acum, peste trei ani – una. Doi: vor fi atraşi la răspundere procurorii care au refuzat să pornească urmărirea penală? Eu vreau să vă spun că în total la Procuratură în urma evenimentelor din 2009 au fost depuse 108 de plângeri. De fapt, persoane au fost cu mult mai multe. Acele 108 au fost, eu aş spune, curajoşi, care au depus plângere la Procuratură şi au spus că am fost torturat sau am fost încarcerat ilegal. Din ele, pare-mi-se, că la o jumătate s-au pornit dosare penale sau anumite acţiuni procesuale. Ce facem cu procurorii care au refuzat să pornească urmărire penală la plângerea persoanei şi acum Procuratura de parcă din oficiu le redeschide de sine stătător.”

Ion Caracuian: „Dacă îmi permiteţi o claritate, vă rog mult, dacă îmi permiteţi să fac o claritate: haideţi să începem de la sesizări parvenite. Au fost examinate 108 sesizări în baza articolului 274, Codul de procedură penală. 31 din acestea 108 procurorii s-au autosesizat, respectiv ele au parvenit plângeri mai puţine. 108 minus 31, gramatică de clasa întâi.

Dar eu aş vrea să menţionez şi să răspund la întrebarea totodată a domnului Jereghi – refuzul în pornirea urmăririi penale asta nu înseamnă că nu i-a fost primită cererea unui cetăţean. Tot este o investigaţie şi în unele cazuri, dacă aveţi plăcerea, poftim, chiar vă invit şi să vă arăt cât se lucrează pe o cerere în ordinea articolului 274. În unele cazuri
Iată pentru asta am fost şi bătuţi la CEDO, că n-am asigurat investigaţia eficientă.

materialele sunt mai groase decât un dosar penal, în sensul că asta tot este o investigaţie, dar avem careva acţiuni, conform Codului de procedură penală, care nu pot fi petrecute în ordinea articolului 274, în ordinea controlului în baza acestui articol. Respectiv, nu pot fi făcute confruntări, prezentări pentru recunoaşteri.

Iată pentru asta am fost şi bătuţi la CEDO, că n-am asigurat investigaţia eficientă, dar asta tot este o investigaţie, noi avem, din buchia legii rezultă că atunci când este o bănuială rezonabilă trebuie de pornit o urmărire penală şi acum într-un fel, dacă vreţi, ne-am schimbat viziunea şi cerem că ori de câte ori parvine o cerere, o sesizare, o plângere despre tortură să pornim imediat urmărirea penală. De-atâta a şi fost formată secţia, de atâta şi ţinem la control şi despre fiecare sesizare suntem informaţi timp de 24 de ore din teritoriu.”

Europa Liberă: Oricât de cinic ar suna, acest eveniment dramatic de acum trei ani poate fi privit şi ca un test, ca un examen. Cine de fapt l-a susţinut şi cine l-a picat?

Ion Caracuian: „A fost într-adevăr un eveniment fără precedent şi să nu dea Domnul să mai fie aşa evenimente. Într-adevăr s-a acţionat în unele cazuri la limita conştiinţei celor care au acţionat. Respectiv, Procuratura, hai să spunem aşa, şi-a luat o lecţie şi de asta cred că a fost necesar şi a solicitat, şi politicul a auzit aceste solicitări în sensul ca să formeze o subdiviziune specializată. Da, noi acum aceşti procurori care examinează asemenea cazuri, ei sunt 70 la număr în Republică, în toate procuraturile teritoriale specializate sunt nu mai puţin de unu, adică sunt unu, doi, sau trei procurori responsabili în examinarea acestor cauze. Ei toţi sunt instruiţi, trec prin lecţii, inclusiv prin Institutul naţional al justiţiei referitor la practica CEDO cum să acţioneze. Aşa a fost de la sine au decurs evenimentele şi s-a investigat aşa, cu puterile care erau atunci la moment. Acum suntem cu mult mai pregătiţi şi mai iscusiţi, dacă vreţi.”

Ludmila Popovici: „De fapt, la 7 aprilie, noi atunci am spus şi repetăm şi acum: 7 aprilie a demonstrat, sau a făcut ca să răbufnească toate problemele pe care noi le vedeam din sistem. Fiindcă noi spuneam aceste lucruri înainte de 7 aprilie. Nu eram nici auziţi, nici văzuţi. Fiindcă noi lucrăm cu diferite persoane care au fost torturate în toţi aceşti ani până la 7 aprilie. Şi acum revenim la ceea ce am spus la început: într-adevăr nu au fost gata instituţiile de stat din toate punctele de vedere. Vedeţi că acum da, sunt procurori pregătiţi, instruiţi. Dar atunci nu erau şi vedem că nu puteam să vorbim că aveau să meargă foarte bine aceste cazuri şi înţeleg şi persoanele care au suferit acest lucru. Noi le explicăm că uitaţi-vă, nu depinde doar de o singură instituţie de procuratură, fiindcă avem cazuri când procurorii au lucrat bine, dar au ajuns în instanţă şi acolo se întâmplă ceva, cu judecătorii de acolo.

Nici apărătorii, să spunem despre avocaţi, nici ei nu au fost suficient de pregătiţi. Mai mult decât atât, unii dintre ei au acţionat foarte urât, adică au încercat să scoată bani din aceste victime, ce este un moment foarte neplăcut. Eu când auzeam pe urmă de la persoane câţi bani au dat la unii avocaţi ca chipurile să-i scoată din poliţie, am rămas uimită. Şi în avocatură sunt probleme. Toate aceste cinci instituţii, care de fapt trebuie sau sunt implicate în domeniul respectiv, în fenomenul de tortură – avocatura, procuratura, Ministerul de Interne, judecătoriile, deci peste tot au fost probleme.”

Europa Liberă: Acum ele s-au remediat?

Ludmila Popovici: „Acum ele încep câte un pic să fie soluţionate. Noi o să organizăm în mai, la 23 mai o conferinţă internaţională pe documentarea torturii, cum putem să ajutăm de fapt şi Procuratura, adică cum putem aduce în justiţie cazuri de tortură şi de alte forme de violenţă prin documentare medicală eficientă. Cum putem să ajutăm de fapt justiţia să folosească evidenţele medicale pentru a asista anumite persoane.”

Europa Liberă: Domnule Jereghi, concluzia Dumneavoastră? Eu aşa înţeleg descrierea pe care o face doamna Popovici este că 7 aprilie a fost de fapt o suprasarcină pentru reţeaua electrică. Şi au cedat locurile înguste. Dumneavoastră credeţi că s-a restabilit o reţea electrică durabilă, care, Doamne fereşte, vorba domnului Caracuian, s-ar întâmpla încă un asemenea dezastru, va reacţiona sistemul altfel?

Vanu Jereghi:
„Cred că nu. Eu nu cred că a cedat ceva acolo, în această reţea. Eu cred că anumite porţiuni de reţea nici nu existau, sau cineva intenţionat le-a scos din acea reţea întreagă, din tot sistemul. De fapt, eu nu cred că multe s-au schimbat de-atunci, dacă e să vorbim de sistem. Eu ca cetăţean, de exemplu, ca un cetăţean de rând când mă uit la toate cele ce se întâmplă cu dosarele din 7 aprilie, pe mine nu mă interesează poate sau nu poate Procuratura, poate sau nu poate instanţa de judecată. Pe mine mă interesează ca pe un om simplu rezultatul.

Atâta timp cât eu am văzut imagini, atâta timp cât se vorbeşte, deci, am văzut cum se bat oamenii, am auzit victime care au ieşit cu faţa
Au trecut trei ani nu avem nici un dosar final, nici un poliţist.

neacoperită, deja nu mai aveau ce pierde, ieşeau şi spuneau ce s-a întâmplat, cine l-a bătut, ce s-a întâmplat şi până în ziua de astăzi nu avem absolut nimic.

Au trecut trei ani nu avem nici un dosar final, nici un poliţist. Avem un singur poliţist, care nu a maltratat, dar era responsabil de secţia de gardă. Eu îmi dau foarte bine seama că statul nu se gândeşte la mine. Pe de o parte statul îmi ia impozite şi eu sunt sancţionat pentru faptul că nu plătesc impozitul cuvenit. Pe de altă parte, eu am un contract cu statul – eu plătesc impozite, statul pentru mine îmi asigură securitatea, îmi asigură viaţa socială. Pe de altă parte statul nu-şi îndeplineşte componentele sale din contract, obligaţiile sale. Ce fac eu atunci? Atâta timp cât eu am drept de vot, eu merg şi sancţionez acea sau altă guvernare. Eu vreau rezultat.”

Ludmila Popovici: „Vano, îmi pare rău, dar statul suntem noi. Aşteptăm rezultate de la cineva. Hai să vedem ce oferim şi noi. În afară de vot.”

Vanu Jereghi: „Eu v-am spus. Eu vă ofer impozite.”

Ludmila Popovici: „Păi în afară de impozite şi de vot, eu mai vreau să ofer altceva. Vreau să ofer cunoştinţele mele, vreau să ofer experienţa mea, experienţa altor colegi din afară. Acum în mai o să aducem colegi din diferite centre din Europa, din Marea Britanie, din Elveţia, care s-au confruntat cu aceste probleme ani în urmă. Noi trebuie să lucrăm şi cu cetăţeanul simplu. Da, noi trebuie să încercăm să trezim de fapt în fiecare cetăţean acea responsabilitate faţă de sine şi faţă de alţii.”

Europa Liberă: Doamnă Popovici, vorbiţi despre acelaşi lucru, pentru că Vano Jereghi încearcă să trezească acest sentiment la fiecare cetăţean. În finalul acestei mese rotunde mă văd să vă întreb sincer, dacă statul ar avea motive în ziua de 7 aprilie, când se vor face trei ani de la acele tragice evenimente, zic ar avea oare statul motive să-şi îndemne cetăţenii să mai zăbovească şi să aştepte adevărul? Sau să le sugereze să meargă şa biserică, să aprindă o lumânare şi să ierte?

Ion Caracuian:
„Eu cred că la moment, normal că responsabil de aceste investigaţii este organul Procuraturii. Şi Procuratura astăzi are toate capacităţile să examineze şi să ducă la un bun sfârşit, fapt ce şi se va întâmpla. Unica ce aş vrea ca o doleanţă să solicit o atitudine cât mai serioasă şi cât mai responsabilă din partea tuturor actorilor, care participă la examinarea acestor cauze. Mă refer atât la colegii mei din Procuratură, cât şi la avocaţi, dar în deosebi la judecători.”

Europa Liberă: Domnule Vano Jereghi?

Vano Jereghi:
„Cred că guvernanţii noştri trebuie să aibă destul curaj ca să spună: oameni buni, nu mai aşteptaţi să auziţi adevărul pe aceste dosare. Dacă vedem, toate dosarele vin aşa cu ţâra, câte unul, câte unul. Dacă să le unească cineva poate şi primim un răspuns, dar niciodată nimeni nu va face acest lucru. Din ce cauză, rămâne să ne spună guvernanţii noştri. Cred că trebuie să luăm act de acele întâmplate, de tot ce se întâmplă şi să ne gândim toţi cum să sancţionăm acei guvernanţi, care nu sunt cinstiţi şi responsabili faţă de cetăţenii lor.”

Ludmila Popovici: „Nu ştiu, eu sunt într-un fel o optimistă incurabilă şi probabil şi de asta am rezistat ca instituţie – Centrul Memoria, 12 ani. Eu văd unele mişcări mici, hai să spunem paşi mici, dar ele sunt. Le vedem noi, le vedem, chiar şi beneficiarii noştri adică victimele care au suferit şi vedem că lucrurile se mişcă un pic înainte. Nu putem să spunem că chiar nu s-a făcut nimic. De aceea probabil ar trebui să încurajăm aceste instituţii care-şi fac meseria, s-o facă mult mai bine şi mult mai eficient.”

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:29:59 0:00
Link direct
Previous Next

XS
SM
MD
LG