Lucrurile încep să se schimbe abia odată cu desprinderea acestei lumi de normele și îndatoririle vechi. Descoperirea libertății - a acelei libertăți care proclamă independența de constrîngerile religioase și de tradiția socială - e fatală. Bogăția trece între drepturile de care persoana dispune după plac, aproape demonstrativ, cu o înverșunare menită să facă diferența între autonomie și superstiție. Burghezia își pierde treptat direcția și devine un grup profesional care urmărește să facă bani fără să-și mai aducă aminte de nimeni și de nimic altceva. Binefacerea se restrînge, caritatea ajunge o bizarerie iar cercul profesional se închide ermetic într-un spațiu fără acces.
Vîrful acestei tendințe e grupul supraprofesional al sectorului bancar care profesează un nihilism sprijinit în cifre și străin de orice ieșire spre realitatea umană. Speculația financiară devine ininteligibilă, un spoi de sport la marginea misticii matematice. Schimbarea nu s-a produs dintr-o dată. Elemente ale burgheziei clasice supraviețuiesc și astăzi însă direcția e dată clar de evadarea în bogăția agresivă, la purtător. Am ajuns aici, după o preschimbare complexă în care presiunea anti-tradiție a jucat rolul de gropar al normelor. Odată impusă libertatea de a dori și de a avea orice, jocul era decis. Puțini din cei ce demonizează astăzi, bogăția în numele echității știu că susțin tradiția din care s-a născut abuzul.
Nici sărăcia n-a avut o soartă mai bună. Contrar unei interpretări larg răspîndite, lumea creștină n-a recomandat și n-a lăudat sărăcia. Referințele creștine la sărăcie sînt, cel mai adesea, legate de simplitate, onestitate și moderație. Sărăcia nu putea fi nici culpă nici virtute într-o lume care urmărea buna așezare în viață și acordul cu ordinea naturală. Omul creștin sărac nu se plînge de sărăcie pentru că nu are percepția modernă a sărăciei și nu dispune de teoria exploatării. Într-un fel, oamenii nu se simt săraci pentru că nu doresc cu pasiune lucruile altora și, prin urmare, nu se simt învinși.
Revolta vine abia odată cu epoca burgheză și, din nou, odată cu lansarea unei competiții fără arbitru. Din clipa în care săracul e liber să impute absența bogăției, resentimentul e copt. Războiul claselor și dorințelor frustrate, face din sărac un om care a învățat să se simtă sărac. Aceiași avocați ai eliberării de tradiții declamă dezrobirea nevoiașilor și transformă sărăcia într-o virtute umilită. Evident, nimic nu putea fi mai util unei forțe în căutare de mase și armate de susținere politică. Această schimbare a produs, în ultima sută de ani, o denaturare extraordinară.
Săracii se simt, deodată, partea bună a lumii, încep să îi urască pe bogați și țin să devină bogați fără să piardă ceva din nimbul de puritate al săracului. Acest tip de raționament aduce pe piedestal un personaj nou: victima care are întotdeauna dreptate și va fi întotdeauna victimă. Filozofia vieții în comunitate se schimbă radical. Etica muncii și a moderației sînt zdrobite.
Revendicările se unesc într-o dorință care spune „vreau să am ce ai tu" și trece în "vreau să am ce e al tău". Am ajuns, astfel, într-o situație fără ieșire. Susținătorii noului discurs nu mai pot concepe o lume integrală. Ideile lor au o singură consecință posibilă: eliminarea bogaților și înlocuirea lor cu săracii. Bineînțeles, operația va fi întotdeauna administrată și motivată de un grup sau o clasă de îndrumători care vor avea grijă să confiște, adevărul, puterea și privilegiile dar asta e o poveste de care nimeni nu vrea să știe acum și aici.
Situația extremă în care am ajuns e definită de o aglomerație oarbă de cereri, pretenții, invidii, imagini răsturnate, resentimente, gelozii și dorințe goale. Știința care permitea viața în comun fără să condamne la sărăcie și fără să țină partea bogăției s-a stins. Economia și politica s-au suprapus lipsindu-se cu desăvîrșire de toate bunurile morale construite de tradiția umană. În lipsa lor, rătăcirea cuvintelor și, odată cu ea, tulburarea colectivă continuă.