Un corespondent pe Facebook se exprima malițios recent la anunțul apariției unui nou disc, scos de o mică firmă privată din Statele Unite și prezentînd concerte inedite ale unui valoros pianist de origine română, Mîndru Katz. Intrebarea pe care o punea suna aproximativ astfel: de ce ar cumpăra discul unui pianist, aproape necunoscut românilor și editat de o firmă incertă, care costă mai mult decît o cutie cu șapte discuri, publicată de o mare companie, cum e EMI, cu un alt pianist, acesta celebru, originar tot din România, Dinu Lipatti?
Evident, formulată astfel, întrebarea denotă, pe lîngă un spațiu gol într-o cultură însușită, probabil, în anii regimului comunist și aprofundată după 1989, și o lipsă de familiaritate totală cu evoluția pieței internaționale a discului. Străină părea să îi fie și confruntarea dură între artizanii artiști independenți, promotori ai unei culturi diversificate și ai valorilor trecutului, și cele cîteva mari conglomerate industriale ce exercită o adevărată dictatură pe plan comercial și orientează, adesea după priorități extra-culturale, cunoștințele și gusturile melomanului.
Dacă Mîndru Katz, care a părăsit România în anii comunismului și ale cărui imprimări de concert au fost distruse de autoritățile culturale românești, le este astăzi în esență necunoscut tinerilor amatori de muzică, Dinu Lipatti a avut șansa unei soarte mai favorabilă. Este util de amintit că Mîndru Katz a înregistrat după plecarea din România pentru o companie mică de discuri, dispărută repede și al cărei catalog a fost înghițit, și niciodată repus pe piață, de pivnițele EMI-ului.
Dinu Lipatti a devenit, cu puțin timp înaintea morții sale premature, în 1950, un obiect de comerț legendar al aceleeași mari companii EMI. Discuri sale au fost publicate și republicate în mod abundent și, ani de zile, la prețuri excesive ce au adus companiei profituri astăzi greu de estimat. Amortizate de decenii, cheltuielile de producție ale discurilor Lipatti ar fi trebuit să facă de multă vreme din el un bun popular.
Alfred Cortot - un elogiu adus lui Dinu Lipatti
Nu s-a întîmplat așa decît în ultimii doi ani, pe fundalul înglobării în datorii și a decăderii companiei EMI, ajunsă în prezent să fie dezmembrată, pentru a nu spune distrusă, de către principalele sale rivale.
In decurs de cîțiva ani, concentrarea monopolistă a pieței discului a luat proporții greu de imaginat, multinaționalele Sony și Universal, înghițînd pe rînd companii mamut rivale ca Warner Music și Bertelsmann, iar, de cîteva luni, digerînd încet și celebra, și meritoria odinioară, EMI. Scoasă la mezat la sfîrșitul anului trecut de către proprietarii ei din sfera finanțelor londoneze, compania EMI este împărțită astăzi între Sony și Universal, iar achiziția în curs de a fi aprobată de autorităție de reglementare financiară anti-monopol din Europa, Statele Unite, Brazilia și Austrialia.
Cea mai nouă știre a parvenit la sfîrșitul săptămînii trecută cînd Comisia Europeană a aprobat, în schimbul unor mici concesiuni, achiziționarea activității de ediție muzicală (altfel spus de gestiune a drepturilor de autor asupra pieselor muzicale) de către un consorțiu în care dominant este Sony/ATV; o joint-venture din care face parte și moștenirea Michael Jackson. Pentru comparație, Sony/ATV controlează circa 750 de mii de titluri de piese muzicale, între care catalogul Beatles, în timp ce EMI îi aduce acum alte 1,3 milioane de titluri!
Sony va prelua 38% din acțiunile EMI, restul fiind împărțit de către cei patru aliați-investitori ai săi: fondul Mudabala din Arabia Saudită, Jynwel Capital din Malaezia, Blackstone Capital Partners și mogulul David Geffen de la Hollywood.
Valoarea tranzacției se ridică la peste un miliard de dolari ce vor plăti datoriile acumulate de administrarea deficitară și profitoare din ultimul deceniu a companiei EMI. Pentru angajații EMI în activitățile de ediție muzicală consecințele sînt funeste. Personalul actual își va pierde posturile în decursul următorilor doi ani, în proporție de 63%, ca parte a unui plan de economii ce s-ar ridica anual la 70 de milioane de dolari. Practic, măsurile se vor concretiza în eliminarea a 326 de poziții, dintr-un total de 515. Dacă o parte a personalului este păstrată, cauza pare să fie în prevederile acordului dintre Sony și estate-ul Michael Jackson, care obligă la menținerea EMI ca o companie separată.
Moartea înceată a celebrei EMI continuă, divizia sa producătoare de discuri și catalogul ei fiind cumpărate, pentru alte 1,9 milioane de dolari de către compania Universal, deținută de întreprinderea de gestiune a apelor, Vivendi.
„Credem că aceste acorduri vor da companiilor Sony și Universal un control excesiv asupra piețelor de editare și înregistrare, asupra organizațiilor ce colectează drepturile de autor, a felului în care artiștii vor fi angajați și cum se vor dezvolta carierele lor”, declara reprezentanta unui grup de mici firme independente ce se zbat să supraviețuiască.
Politica și cultura nu fac însă neapărat casă bună și, cum explica un expert în culisele instituțiilor europene, citat de cotidianul „Les Echos”, „Deși importante, mijloacele Comisiei [Europene] rămîn limitate...” Și, se poate adăuga, nu insensibile la lobby-ul politic ce însoțește tranzacțiile de asemenea amploare.
