Cei care ascultau emisiunile postului de radio „Europa Liberă” către România şi Republica Moldova în 1998 îşi amintesc poate aceste cuvinte şi această voce:
„Simțeam un fel de, cum să-i spunem să nu sune a cuvinte mari?, un fel de datorie, fiind într-o stare de libertate, de-a spune lucrurile pînă la capăt. Am făcut cred un fel de critică de compensație, un fel de critică de context. Adică un loc în care lucrurile sînt spuse - nu pînă la capăt total, că nu pot fi niciodată spuse pînă la capăt total, pentru că se duc la dosarul scriitorului, şi nu poți să fii colaborator al Securității spunîndu-i „uite ce-a vrut să facă acest scriitor - dar luminînd altfel.
Aceste cuvinte şi această voce aparțin, doamnelor şi domnilor, Monicăi Lovinescu, şi provin dintr-un lung interviu acordat în 1998 lui Mircea Iorgulescu.
În cei 30 de ani cît a lucrat la radio „Europa Liberă”, din 1962 pînă în 1992, Monica Lovinescu a fost, prin emisiunile sale „Teze şi antiteze la Paris” şi „Actualitatea culturală românescă ”, reperul suprem al culturii româneşti adevărate. Acea cultură care nu s-a supus canonului comunist, acea cultură care nu s-a lăsat ucisă de compromisurile cultului personalității, acea cultură care nu s-a lasat comandată.
Sâmbătă 2 iunie, editura Humanitas a lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2012 două volume: „Scrisori către Monica. 1947-1951”, de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, mama Monicăi Lovinescu, şi „Monica Lovinescu în documentele Securităţii.1949–1989”, de Iulia Vladimirov.
În ce priveşte scrisorile, e vorba de un prim volum dintr-o serie care va cuprinde cele 2.500 de epistole trimise Monicăi Lovinescu de către mama sa începînd din 1947, anul plecării Monicăi Lovinescu la Paris şi al despărțirii definitive de mama sa.
Criticul literar Dan C. Mihăilescu e de părere că scrisorile mamei Monicăi Lovinescu către aceasta din urmă dezvăluie o cu totul altă Monica Lovinescu decît ascultătorii „Europei Libere” îşi închipuiau că era:
„Monica nu mai este ca Ioana D'Arc în armură împotriva lui Gheorghiu-Dej şi a lui Ceauşescu, apare ca un om de teatru, dorinic să facă regie de teatru, un tip histrinonic, foarte vital, foarte vioi, şi care în mare măsură este produsul mamei.”
Volumul care cuprinde scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa Monica Lovinescu a fost îngrijit de editoarea Astrid Combose.
„Plecarea Monicăi din țară în septembrie 1947 cu o bursă la Paris se face în urma unei decizii greu luate de mamă şi de fiică împreună. Iubirea lor a fost una reciprocă. Monica a plecat foarte greu, şi a sperat mereu că se va întoarce. A luptat pentru venirea mamei ei la Paris, îi pregătise o cameră în casa proprie, îi pregăstise un fotoliu în care să stea de vorbă ca pe vremuri în Bucureşti. Toate aceste lucruri nu s-au putut întîmpla din cauza comunismului.
Aş vrea să vorbesc un pic tehnic despre material. Am recuperat scrisorile Ecaterinei către Monica în 2010, în vară, parțial, şi complet în toamna lui 2010. Materialul este imens pentru că Ecaterina prefera, în locul oricărui alt gest, să-i scrie fiicei ei. Cum avea o clipă liberă, deşi era foarte ocupată fiindcă fusese antrenată de tăvălugul comunist - fiind profesoară a trebuit să facă propagandă, erau alegerile, cu Dej, cu instaurarea comunismului propriu-zis - în ciuda puținelor ore de somn pe noapte, Ecaterina, în ciuda tuturor piedicilor, îi scria fiicei ei cît de des putea, aproape zilnic.
După moartea mamei ei, Monica nu a mai atins, timp de 40 de ani, aceste scrisori, nu a mai putut să le atingă. Nu pentru că nu ştia unde le-a pus. Le-am găsit în casa Monicăi şi a lui Virgil Ierunca de la Paris în locul cel mai bun posibil, cel mai protejat - nu erau foarte prăfuite. Nu erau în dezordine, plicurile erau aranjate pe ani, scris de când pînă când, ordinea în plicuri aproape perfectă. Această ordine perfectă demonstrează şi că ele nu au fost răsfoite mai tîrziu. Monica şi spune: „nu am mai putut să ating scrisorile mamei mele după moartea ei.” Monica a fost traumatizată de moartea mamei ei datorită reciprocității relației.
Acum cîteva cuvinte despre moartea Ecaterinei. A fost urmărită de Securitate din 1955, a fost arestată în 1958, şi nu a stat în închisoare mai mult de un an şi jumătate pentru că a murit. Avea 73 de ani cînd a murit. A murit pentru că bolile ei (suferea de hidropizie, de un diabet care avansa foarte repede, poate era şi cardiacă, dar asta nu se ştie cu precizie, se bănuieşte), bolile ei ar fi necesitat o anumită medicamentație, şi în închisoare i s-au interzis medicamentele, sau i s-au condiționat în felul următor: „roag-o, sau spunei fiicei tale, să revină, sau cel puțin să colaboreze cu noi, cel puțin să se îmblînzească la adresa noastră.” Există mărturii, documente de Securitate în avest sens. Ecaterina a refuzat cu străşnicie, pentru că a dorit să-şi menițină în ochii Monicăi, statura, coloana vertebrală.
A avut o moarte groaznică - a intrat în moarte aparentă, a fost dusă în morga închisorii Văcăcreşti, acolo şi-a revenit din comă printre cadavre, a fost readusă în celulă, unde a murit. A fost o moarte sacrificială, asumată pe deplin, şi scrisorile dau seamă despre cum anume această iubire poate fi trăită zi de zi, ca o respirație. O asemenea iubire, de o mare anvergură spirituală, se strecoară în viața obişnuită, o luminează, o transfigurează, şi face ca toate evenimentele să poarte culoarea aceea, culoarea relației respective, care este unică, şi într-adevăr, în literatura română, nu are un termen de comparație.”
80 la sută din scrisorile cuprinse în acest volum au fost traduse de Gabriela Creția. Domnia sa şi-a început alocuțiunea la lansarea volumului cu o mărturisire.
„Mi-a fost foarte greu la început să abordez acest text, pe care din voia Ioanei Pârvulescu l-am primit, pentru că mi se părea că forțez o uşă interzisă. Mi se părea că intru cu cizmele într-o intimitate extrem de delicată. Dar după scurtă vreme, textul m-a chemat în aşa măsură, m-am regăsit cu modul meu de gîndire, cu judecata aspră asupra realităților pe care le-am trăit, aşa de apropiată de a doamnei Lovinescu, încît într-adevăr s-a petrecut un transfer intelectual între dumneaei şi mine. Sînt recunoscătoare, măgulită, cu toată umilința de acest fapt.
E o sacrificată, e o martiră, are statură eroică. Femeia aceasta a avut, cum spunea adineaori Gabriel Liiceanu, un plasture pe gură: tot şuvoiul, tot torentul de sentimente s-a revărsat în scris. Aceste scrisori o exprimă întrutotul, într-o sinceritate pe care numai jurnalele o mai pot avea. E cu totul mişcătoare atitudinea ei de sinceritate absolută, iar ceea ce aflăm din viața ei cotidiană este extrem de emoționant, obiectele din casă alese fiecare unul de unul, iubite ca nişte ființe şi ca nişte interlocutori la un moment dat, această atmosferă din apartamentul care acum are altă destinație din fericire, toate acestea sînt extrem de emoționante şi o clădesc într-o prezență formidabilă”
Între volumul de scrisori trimise Monicăi Lovinescu de către mama sa, şi cel despre documentele Securității despre Monica Lovinescu există o tragică legatură - Securitatea a ucis-o practic pe mamă, pentru că aceasta a refuzat şantajul - ar fi primit tratament medical în închisoare dacă ar fi acceptat să-şi convingă fiica să conlucreze cu Securitatea. Iată ce a declarat la lansarea celui de-al doilea volum autoarea lui Iulia Vladimirov:
„M-a impresionat curajul său de a alege o viață în afara totalitarismului comunist la numai 24 de ani, chiar dacă atunci nu ştia că despărțirea de România va fi atît de lungă, pentru că odată ajunsă la Paris alege o viață în exil pe care o dedică nu propriei persoane, ci țării în care libertatea devenise o amintire, şi pentru că citind dările de seamă ale securității m-a frapat distanța uriaşă dintre erudiția, talentul personalitatea Monicăi Lovinescu pe de-o parte, iar de cealaltă parte îngustimea nemaipomenită şi de multe ori analfabetismul celor care o urmăreau şi o judecau, pînă la urmă. Atunci am încercat să transpun sentimentul meu de revoltă față de modul de funcționare al acestei maşini infernale care a fost Securitatea română, şi, mai mult, admirația mea față de un om care a trăit mereu în acord cu propria conştiință, indiferent de prețul pe care l-a avut de plătit.”