Cum poate un ziarist strãin care a beneficiat de o bursã româneascã pentru a învãţa limba românã sã fie aşa de pervertit încãt sã critice ţara care i-a fãcut acest minunat dar? Cum poate sã muşte mîna care l-a mîngîiat si i-a dat carte?
Presa din România ataşatã puterii --„presã“ fiind, în situaţia la care s-a ajuns, doar un eufemism pentru indignare plãtitã-- gãsise recent o noua sursa de scandal în faptul cã ziaristul de la El Pais, Raul Sanchez Costa, care a fãcut interviul unde premierul Ponta anunţa cã va demisiona dacã plagiatul lui e dovedit (s-a dovedit si iatã cã nu a demisionat), cã acel ziarist, asadar, a avut în trecut o bursã de la Institutul Cultural Român (ICR) ca sã înveţe limba românã.
Ceea ce nu era decît un detaliu biografic (si o explicatie a faptului ca omul vorbeste bine româneste si cã de aceea a fost trimis corespondent de ziarul lui în România) se transformã în act de acuzare.
Indignarea a fost formulatã astfel de cãtre un denunţãtor în Cotidianul: „Cine îşi imaginează că Sanchez Costa, în schimbul bursei primite de la ICR, a scris despre Eminescu, Blaga sau Noica se înşală. El a devenit imediat un agent de influenţă al celor de la Bucureşti [adicã: Bãsescu], scriind despre vizitele lui Cărtărescu sau ale lui Patapievici în Spania.“
Ãsta e asadar motivul de scandal: de ce nu a scris omul despre Eminescu, Blaga sau Noica si a scris despre falsa culturã promovatã de ãia de la ICR? Totul corolat cu ideea cã dacã acel ziarist a primit in trecut o bursa pentru a studia limba româna, atunci el datoreaza vesnica recunostinta nu comisiei independente care i-a selectionat atunci dosarul de candidaturã, ci naţiei române concretizate mistic în eternele valori pe care toti strãinii trebuie sã le cunoascã: Eminescu, Blaga, Noica.
Cei cu o asemenea viziune imuabilã asupra culturii îmbãlsãmate nu vor întelege niciodatã cã un festival de manele sau o expozitie cu picturile pornografice ale lui Gorzo sînt la fel de importante, pentru cineva din afarã interesat de cultura românã de azi, pe cît e promovarea unor scorojite traduceri din Eminescu sau Blaga.
Cultura românã nu poate sã rãmânã etern prizoniera lui Eminescu, iar limba românã nu s-a oprit la Luceafãrul. Limba vorbeşte în noi, nu în gura morţilor.
