Olimpiadele au fost reînviate în 1896, la Atena, după o pauză de 15 secole. Împăratul roman creştin Theodosius le interzisese, ca fiind păgâneşti, la sfârşitul sec. al 4-lea, după ce vreme de peste un mileniu ele se ţinuseră, practic fără întrerupere, la Olympia, la fiecare 4 ani. Tot aşa, vreme de un mileniu, ele le-au servit grecilor şi la măsurarea timpului, la plasarea evenimentelor istorice pe un arc temporar în funcţie de cutare sau cutare olimpiadă.
La originea reinventării jocurilor moderne a stat controversata figură a baronului francez Pierre de Coubertin, care, imun la toate dezbaterile politice, s-a activat foarte mult pentru ca jocurile din 1936 sa aibă loc la Berlin, în Germania lui Hitler.
Jocurile olimpice au fost iniţial doar de vară, jocurile de iarnă începând abia din 1932. Jocurile nu au avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele din 1936 de la Berlin au fost un uriaş prilej de propagandă pentru regimul nazist.
Atunci, in acea vară, Jocurile au fost transmise pentru prima oară în direct la televiziune, iar cineasta favorită a lui Hitler, Leni Riefenstahl, a produs un film somptuos şi extrem de costisitor care a folosit pentru prima oară tehnicile moderne de filmare a sportului.
Întreaga atmosferă a fost însă tensionată si viciată de propaganda regimului, încă din start, cînd Hitler ceruse celorlalte ţări, înainte de a renunţa la asta, să nu trimită atleţi evrei sau negri.
Alte Jocuri Olimpice care au marcat negativ istoria sportului au fost cele din München, din 1972, când un comando palestinian a capturat şi ucis 11 membri ai echipei olimpice israeliene. Securitatea jocurilor a rămas de atunci o mare preocupare, reflectată şi în complicatele şi costisitoarele planuri securitare britanice din timpul actualelor jocuri.
In sfârşit, alte jocuri controversate pentru că au fost organizate în ţări conduse de regimuri autoritare au fost cele din 2008 de la Pekin şi aşa se anunţă deja viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă de la Soci, în Rusia, în 2014, foarte aproape de toate conflictele violente din regiunea Caucazului.
***
Premierul moldovean, Vlad Filat, a decis să încurajeze lotul naţional olimpic anunţînd că va urmări din tribunele stadionului Wembley ceremonia de deschidere a din astă seară a Jocurilor Olimpice de la Londra, de rind cu ceilalti 119 sefi de stat si guvern. Moldovenii rămaşi acasă au păreri împărţite despre şansele lotului moldovenesc care întruneşte 22 de sportivi. Când întreb un grup de tineri întâlniţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale, acolo unde în această seară va avea loc o ceremonie în susţinerea lotului nostru olimpic, dacă aşteaptă vreo medalie de la Londra, îmi răspund:
„M-aş bucura, dar nu prea cred. Puţine Şanse. Poate bronz sau argint la Judo, şi poate halterofila noastră să mai ia ceva bronz. Are şanse, dar puţine. Eu cred că la noi puţini bani se dau pentru sport. Şi atitudinea sportivilor nu e bună. Cunosc mai mult ce se întâmplă în fotbal – jucătorii beau, fumează, deci nu se comportă ca sportivii adevăraţi.”
„Desigur e interesant – ei au plecat, la Olimpiadă. Dar nu cred că cineva dintre noi crede că ei au o şansă măcar minimală la un loc decent. Nu este Republica Moldova o ţară de sport. Aici nu sunt multe competiţii, nu sunt traineri buni, nu sunt locuri unde pot să se dezvolte, să facă antrenamente. De aceea aş fi foarte surprinsă dacă cineva ar câştiga un loc decent.”
De fapt, doar o tânără şi un tânăr din acest grup, vreo 15 persoane, fac sport. Ea aruncă suliţe, el face bodybuilding. Îmi spun că dacă ar exista un minim interes, atât din partea statului, cât şi a cetăţenilor, Moldova ar avea cu ce se mândri după orice competiţie, chiar şi olimpică:
„Acolo la manej unde fac eu sport este vai şi amar – nu este un duş, nu este nimic. Numai pentru antrenori... Dacă cineva s-ar gândi măcar un pic la sta, ar fi altceva. Pentru mine este foarte important să ajung undeva peste hotare. E un vis. Dar nu cred că aş putea. Sunt oameni care vor să atingă ceva, dar prea puţine posibilităţi există. În primul rând nu avem concurenţă. Aici suntem cei mai buni, dar când plecăm undeva, vedem că nu e chiar aşa.”
„De cît timp mă acum cu sportul, cam puţini oameni văd care o fac din plăcere. La sală vin mai mulţi oameni care au probleme cu sănătatea. Obezi sau altceva. Eu cred că oamenii la noi nu prea se ocupă cu sportul. Sunt leneşi, cred.”
Puţini din oamenii cu care am încercat astăzi să discut subiectul cunosc vreun nume din lotul olimpic, sau chiar din sportul moldovenesc în general. După mai multe încercări, dau de Ion, un bărbat de vreo 50 de ani care îmi spune că a făcut cândva box:
„Fetiţa care va prezenta Republica Moldova la înot este Tatiana Chişcă. Am mare-mare încredere în fata asta. Precum fratele ei a adus o medalie de la balcanice anul trecut. Ca să obţii ceva, trebuie să fiii mare-mare amator. Faci pentru tine, dar şi pentru alţii. Este un stimulent, o speranţă la cei mai tineri, de a merge mai departe, a dezvolta. A lăsa ceva din urmă.
Eu trag mare nădejde că fetiţa asta cel puţin o medalie o să aducă.”
Pentru Alexandru, însă, un tânăr de 20 ani, care spune că face ocazional ciclism, investiţia în sport nu ar fi neapărat una prioritară pentru un stat atât de sărac precum crede că este republica Moldova:
„Ar trebui să se investească. Dar de unde, dacă nu sunt bani. Sunt necesare investiţii în infrastructură, în economie. Da sportul ce venituri poate să aducă. Doar prestigiu. În general, nu prea am auzit de sportivi de succes la noi. Chiar dacă au avut cândva, au abandonat pe urmă foarte uşor sportul. Mă dezamăgesc astfel de cazuri.”
