După ce, rostogoliţi de furia lor oarbă, au distrus instituţii, au rupt aviziere, birouri şi capete de funcţionari, politicienii continuă războiul urban după blocuri. Instituţiile anticorupţie şi cele care fac dosare au nişte firme suficient de mari după care se pot ascunde insurgenţii şi tomberoanele lor de armament: Procuratura, Agenţia pentru integritate, serviciile secrete şi aleasa tuturor, Curtea Constituţională. Consiliul pentru studierea arhivelor securităţii ar fi fost şi el de folos, dar politicienii l-au condamnat să lingă dosare.
După ce a umblat atâta vreme fără cap, România are două capete dintre care unul este ornamental şi bun de decapitat, iar altul, cel subversiv, e tare-n gură şi gata de sacrificiu. De sacrificiul celuilalt, care i-a retezat cablul telefonic şi-i concediază consilierii. Cele două capete nu încap sub acelaşi chipiu de comandant de navă.
Din garajul unde-şi are cartierul general, Traian Băsescu e încă la butoane. Nu mai are nevoie de sistemul de transmisiuni speciale: are la îndemână o presă cu minţile aburite de încălzirea globală. Cu ajutorul neprecupeţit al indolenţei editoriale, mesajele sale ajung unde şi când trebuie, chiar dacă nu mai e în campanie electorală. Sau poate că mai e... Oricum, este mai eficient ca majoritatea guvernamentală şi preşedintele interimar, încă rătăcit prin culoarele secrete ale Cotrocenilor.
Cu microfonul la gură, Traian Băsescu, a tot reformat statul, în ultimele săptămâni, până l-a redus la câteva grămezi de moloz. Declaraţiile lui au lăsat urme de neşters în cursul de schimb valutar şi perspectivele economice. Spune că adversarii săi au minat terenul şi că, pe zi ce trece, se afundă în fără-de-lege. Agită degetul către judecătorii Curţii Constituţionale, somându-i să nu cedeze presiunilor politice. Căci preşedintele suspendat, cum ştim, este apolitic iar, ca tătic al naţiunii, unde dă el, creşte. Este secondat de cei care pretind că la referendum au ales să tacă, deşi acum sunt foarte vocali.
A spus preşedintele suspendat că trebuie cercetate condiţiile în care au votat opt milioane şi jumătate dintre cetăţeni? Parchetul a confiscat, supus, listele electorale şi a început să le scaneze, pentru a-i descoperi pe votanţii delincvenţi, parcă transmiţându-le tuturor mesajul că voinţa de vot te face puşcăriabil. Pentru că trebuiau să scufunde aşa-zisa lovitură de stat în baia de sânge a unor ţapi ispăşitori, procurorii i-au luat la întrebări pe şefii Institutului de statistică şi pe locotenenţii ministrului de interne, adică tocmai pe cei arătaţi cu degetul de preşedintele suspendat. Au studiat cu atenţie comportamentul electoral al manechinelor aduse de primarul Constanţei la vot. S-au sesizat la toate devierile de la democraţie, cum le numeşte preşedintele suspendat.
E drept că Parchetul general nu a fost la fel de sensibil când, de exemplu, în Parlament era falsificat votul la Legea pensiilor, când Organizaţia europeană antifraudă a anunţat că toate proiectele europene pentru care s-au dat milioane de euro au fost fraudate de fosta putere sau când politicienii PDL în frunte cu cârmaciul lor, au mistificat la Uniunea Europeană informaţiile despre Constituţia României sau despre regulamentul celor două camere parlamentare. Dar ce să-i faci, nimeni nu-i perfect decât dacă şefii i-o cer.
A spus Traian Băsescu că este şocat de decizia Curţii Constituţionale de a amâna decizia în privinţa referendumului? Imediat preşedintele instanţei supreme a decis să reducă termenul de reflecţie şi chiar să modifice pe ici pe colo ultimele decizii în aşa fel încât să contracareze chichiţele avocăţeşti ale Uniunii social liberale. S-a dovedit că şeful Curţii Constituţionale a făcut aceste modificări şi ajustări în timpul său liber. Chiar dacă pentru aceasta a încălcat propria lege de organizare care spune, la articolul 47, că nu se poate lua o decizie asupra unui referendum decât prin votul a două treimi dintre judecători.
Fetişizată şi stropită cu siropul corectitudinii politice în doze diabetice, Curtea Constituţională a devenit axul democraţiei de club aşa cum funcţionează ea în România. Oamenii lui Băsescu iau decizii iar ceilalţi protestează. Dl Augustin Zegreanu, şeful Curţii, este un apropiat al preşedintelui suspendat şi fost politruc prin Partidul Democrat. Contestarii săi sunt unşi cu toate alifiile Partidului Social Democrat. Toţi ceilalţi au la piept o slăbiciune politică. E greu să mai vorbeşte despre imparţialitate şi nu e de mirare că şi judecătorii Curţii Constituţionale au intrat în tranşeele diferitelor găşti aflate în conflict.
Este neclar cine conduce statul român pentru că butoanele din garajul lui Traian Băsescu au o influenţă mai mare decât cele de la guvern. Loialitatea multor capi de instituţii sau măcar a purtătorilor de ştampile este dedicată, în continuare, fostului şef de stat şi echipei sale. Poate pentru că le datorează statusul profesional sau poate că au descoperit că împreună sunt mai puternici. Că, indiferent cine conduce, tot ei conduc.
Instituţiile au ceea ce se numeşte esprit de corps, specific grupurilor închise, paramilitare, unde predomină loialitatea, recunoştinţa, ierarhii criptice pentru cei din exterior... Cât de mari sunt datoriile de plătit ne putem da seama după cât de lungi sunt notele de plată şi covoarele de capete sacrificate, dar şi cât de recunoscători sunt funcţionarii care trafichează stenogramele şedinţelor de guvern, corespondenţa personală a actualilor lideri sau proiectele legislative chiar dacă au fost aruncate la coş.
Această anomie a demnitarilor şi funcţionarilor este o posibilă explicaţie pentru aparentul haos instituţional şi pentru sentimentul că actuala putere este ţinută la intrarea artiştilor, de unde va fi evacuată la cel mai mic semn. Şi nu e greu să ne imaginăm cum va arăta pacea politică şi socială instaurată de Traian Băsescu, îndată ce se va reîntoarce (dacă se va reîntoarce) la Cotroceni, mai ales că i s-a umplut discursul de puşcăriabili şi ameninţări.
Ambiguitatea votului şi nemulţumirea faţă de pompierismul cu care au fost întocmite listele electorale au determinat o mică remaniere în posturi-cheie. Ministrul de interne, un social-democrat apostat, s-ar fi salvat din multe dintre belele cărora le-a căzut pradă pe când filosofa pe marginea realităţii. Contabilitatea multiplă de pe listele de alegători l-a sacrificat şi pe ministrul administraţiei într-o mică şi foarte comentată modificare de organigramă guvernamentală.
Toţi cei care contestă interesul subit faţă de statistici şi demografie al puterii actuale spun că regulile nu pot fi schimbate în timpul jocului, ceea ce în principiu este corect, dacă mecanismul electoral ar fi un joc. Aşadar, chiar dacă cifrele pe care se bazează alegerile sunt vechi de un deceniu iar sporul demografic a fost negativ, chiar dacă înseşi instituţiile fundamentale care ţin evidenţa populaţiei (cele care atribuie codul numeric personal sau numărul de la asigurările sociale, de pildă) au constatat scăderea semnificativă a populaţiei cu drept de vot, iar Curtea Constituţională, în mai multe decizii anterioare, a ţinut cont şi a invocat scăderea numărului de alegători, acest fapt nu ar trebui să aibă efecte decât din 2013 când ar urma să fie comunicate cifrele oficiale ale recensământului din 2011. Aşadar generaţia din 2002 decide pentru cea din 2012. Toţi politicienii se uită cu interes la popor. Şi tot cu interes îl numără pentru a-l potrivi propriilor calcule politice.
Nu e mai puţin adevărat că, fără această vânzoleală cu iz de anarhie şi nebunie, cele mai multe dintre subiectele în dispută azi referitoare la autoritate, responsabilitate, manipulare, frică, foame şi bună guvernare nu ar fi stârnit decât un interes academic. Reacţia la aceste subiecte arată din ce este fabricată cheia subteranelor iraţionale pe unde bântuie spiritul civic românesc.
După cum demonstrează mereu sondajele de opinie publică, românii sunt nostalgici după comunism în proporţii de masă (53% după ultimul sondaj Public-Affairs). Nu e de mirare că adaptează instituţiile democraţiei la aceste reverii autoritare şi subliminale. Este un paradox cultural pe care puţini îl pot înţelege. Cum ai putea înţelege că, deşi plini de servicii secrete, organizaţii poliţieneşti şi corpuri de control, România conduce mereu în clasamentele corupţiei? Conform aceluiaşi sondaj, 51% dintre români cred că politicienii sunt fură din bani publici şi 31% că sunt mincinoşi. Investiţiile în anticorupţie miros demult a corupţie.
Cum e posibil ca, după deceniile de întuneric cultural comunist, editurile, ziarele şi educaţia să fie în faliment? Cum e posibil ca, după o perioadă de beznă existenţială în care ne-am reproşat absenţa unui Havel, mulţi intelectuali să ducă servili servietele politicienilor pe care tot ei le-au umplut cu discursuri? Cum e posibil ca, după ce au lăsat în urmă sute de mii de inşi călcaţi de şenile, securiştii şi activiştii de partid să fie, în continuare, la conducerea economiei, societăţii şi politicii sau, oricum, în apropierea pârghiilor de comandă? În afara câtorva sacrificii kitsch, corupţii şi lustrabilii fac legea în România. Iar când sunt suspendaţi, se fac luntre şi punte să revină la suprafaţă, că altfel se îneacă în mlaştină, chiar dacă s-au antrenat în piscina vilei Dante. Nu contează că, pentru a supravieţui ei, trebuie ca statul de drept să mai moară un pic.
Puţini se mai aşteaptă, după şirul de compromisuri la care asistăm, ca instituţiile statului să mai funcţioneze corect şi, cu atât mai puţin, să se reformeze. Tot mai mulţi spun că, de atât muşcat din momelile politice, zânele bune ale democraţiei au ştirbit.
