Cine spune că instituţiile statului de drept nu funcţionează, chiar şi pe timp de criză economică şi în plin scandal politic? Haotic, defazate, cu multe şi bizare ruperi de ritm, controlate cu telecomanda şi folosindu-se, ca îndeobşte, de scutul uman al populaţiei civile, instituţiile funcţionează blocându-se reciproc, într-o competiţie a orbilor pe marginea gropii istoriei.
Am depăşit faza administrativ-guvernamentală a ordonanţelor de urgenţă, a clientelei bugetare şi a abuzurilor fiscale. Am trecut şi de episodul în care legislativul şi-a târguit noile majorităţi politice, licitând pentru sufletul şi votul resturilor parlamentare înfometate, de pe marginea borcanului cu miere, am intrat în faza justiţiei pentru inima căreia se bat toţi. Puterile statului de drept sunt aşadar, de la o vreme, într-o independenţă plină de năbădăi. Unii sar în apele tulburi deşi nu se ştie ce şerpi de mare adâncime, înfometaţi şi turbaţi a scos pe valurile sale tulburi furtuna politică. Ştie el căpitanul suspendat de ce nu abandonează nava: mai devreme sau mai târziu, după ce se scutură de balast, rămâne doar cu ai săi la bord.
După ce le-a cerut patetic procurorilor să explice de ce e nevoie să agite cătuşele prin cătunele României, preşedintele interimar a primit răspunsuri evazive, în doi peri, pline de articole de lege şi principii de drept invocate pe un ton tot mai iritat, pe măsură ce se apropie data la care Curtea Constituţională va decide cine rămâne la Cotroceni. A simţit pe pielea lui de interimar ce înseamnă să fii preşedinte-spectator într-o ţară dominată de jucători economici, de interese de grup şi de interlopi politici, unde legile au fost ajustate mereu pe măsura foamei stăpânilor.
Consiliul Superior al Magistraturii, care, de altminteri nu-şi găseşte timp să se întrunească pentru a decide şi în alte domenii poate la fel de importante, cum ar fi validarea ministrului propus al justiţiei, i-a trimis lui Crin Antonescu povaţa plină de ranchiună să-şi vadă de treaba lui, să înceteze cu presiunile politice şi să nu-i mai cheme din concediu, să respecte instituţiile statului de drept. Adică să nu mai încalce atâta Constituţia, făcând pe preşedintele jucător şi intervenind în treburile justiţiei. A fost mustrat că face presiuni asupra justiţiei şi că-i încurajează şi pe alţii să le facă. De la Procuratură i s-a spus că Parchetul are obligaţia de a cerceta plângerile penale, indiferent cât de mult şi mărunte ar fi şi că procedura de a-i pune pe cei interogaţi să jure cu mâna pe cruce şi Biblie ar fi conformă cu codurile în vigoare. Îi susţine şi Patriarhia care spune că nu e treaba ei ce fac procurorii cu Biblia.
Determinarea de care dă dovadă Parchetul a stârnit optimismul unora care tot mai speră ca procurorii să se ocupe de sutele de plângeri în legătură cu fraudele de la alegerile prezidenţiale din 2009 când Traian Băsescu a câştigat cu nişte voturi parcă scoase din buzunarul de la piept de partizanii săi care au organizat scrutinul. Poate lămureşte acum cum e cu dosarele penale ale lui Traian Băsescu dosite în fişetele justiţiei, până să-i crească la loc imunitatea prezidenţială. Poate se autosesizează şi cercetează şi miile de alte matrapazlâcuri făcute cu banii europeni în timpul guvernărilor Boc-Ungureanu când, ironia sorţii sau poate un gest de justiţie, cei mai mulţi bani fraudaţi au fost din cei destinaţi resurselor umane.
Dacă tot avem procurori jucători, care se implică şi vor să cureţe jungla electorală de uscăturile celor care au participat la votul din 29 iulie, de ce nu am afla amănunte şi despre modul în care au ajuns în presă transcripturi după interceptări telefonice care, teoretic, ar fi trebuit să stea în dosarul cauzei, nu să ţină prima pagină prin ziarele clientelare ale preşedintelui. Poate analizează cu celeritate şi plângerile penale depuse zilele trecute de doi jurişti stabiliţi în străinătate în care Traian Băsescu este acuzat de atentat la siguranţa statului, de subminare a economiei naţionale, de propagandă în favoarea statului totalitar, comunicare de informaţii false, şantaj şi ameninţare. Sau poate face anchete în privinţa plângerii penale depuse împotriva a doi judecători de la Curtea Constituţională pentru fals material în înscrisuri oficiale şi abuz în serviciu contra intereselor publice, plângere legată, desigur de celebra erată care nu era erată ci completare şi modificare a unei decizii luate anterior.
Tăcerea, dar şi îndârjirea cu care procurorii şi-au continuat operaţiunea şi în timpul praznicul Sfintei Mării, scot la iveală faptul că Parchetul a redescoperit că este o piesă centrală a securităţii naţionale (e drept, de tip stalinist) şi că, dacă trebuie o mână şi o pereche de ochi care să ghideze coada de sabie a justiţiei oarbe, procuratura i le poate furniza. Decât să stea să aştepte rezultatul previzibil al deliberărilor de la Curtea Constituţională, un alt simulacru al democraţiei tămâiat cu vermorelul şi ameţit de ofrandele florale de pe altar, cei care au asmuţit echipele de gonaci de pe uliţele satelor preferă să acrediteze teza că votul este penal şi că, dacă nu corespunde voinţei stăpânului, poate fi anulat.
Speranţa este nu că sunt anulate vreo câteva zeci de mii de voturi, ci că votul categoric împotriva preşedintelui va fi discreditat şi invalidat cu unanimitate „în condiţiile legilor şi procedurilor în vigoare” şi că astfel vor dispărea şi milioanele de voturi împotriva preşedintelui suspendat. Oricum, trompeţii acestuia acreditează ideea că votanţii din 29 iulie au probleme de discernământ şi inteligenţă, că sunt carnea de tun a istoriei, pegra nostalgic-paseistă a statisticilor, iar democraţia, politica şi voturile nu li se cuvin lor, ci doar unei elite a cărei tăcere civică primeşte recompense democratice.
E ciudată şi înfricoşătoare argumentaţia prin care cei care participă şi sunt activi pe scena democraţiei (mulţi dintre contestatarii preşedintelui suspendat au protestat în stradă în primele luni ale anului) sunt prezentaţi drept nişte actori imobilizaţi pe scara istoriei, nişte subproduse deficitare, veriga lipsă dintre dictatură şi democraţie. Dar, după cum spun toţi strategii războaielor din toate timpurile, e mai importantă anihilarea calitativă a adversarilor, decât cea cantitativă. După ce elimini ofiţerii şi stegarii, mulţimea devine gloată şi din nou guvernabilă. Dar prin discreditarea atâtor oameni, preşedintelui suspendat îi va fi greu să mai spună, cum îi place, că este preşedintele tuturor românilor.
Nu-i mai puţin adevărat că ideea de fraudare a alegerilor se potriveşte ca o mănuşă peste leit-motivul furtului şi fraudei intelectuale care îl însoţeşte mai peste tot pe premierul Ponta. Şi e suficient să adaugi două dosare penale, cum sunt cele întocmite de parchet pe numele fostului ministru al apărării, Teodor Atanasiu şi al fiului actualului ministru al apărării, acuzaţi de fraude la referendum, pentru a primi aplauze când spui că actuala putere este profund coruptă şi trebuie schimbată. Desigur, cu fosta putere care, din cioburi doctrinare şi resturi politice, anunţă că se va coagula la toamnă într-o vastă mişcare populară creştin democrată care „vrea să-şi ia ţara înapoi”.
