70 de ani de la bătălia Stalingradului

In aceasta luna se împlinesc 70 de ani de la declanşarea bătăliei Stalingradului, unul din momentele esenţiale ale celui de-al doilea război mondial, o bătălie considerată cea mai sângeroasă și mai mare din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate și de lipsa de grijă pentru populația civilă, manifestate de ambele părți angrenate în conflict. Asediul oraşului a început în 21 august 1942 şi a durat pînă în 2 februarie 1943. Confruntarea a inclus campania de bombardamente asupra oraşului Stalingrad, astazi redenumit Volgograd, atacul terestru german asupra orașului, luptele din interiorul orașului și contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit și distrus forțele germane. Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane.

Corespondentul nostru Coilin O'Connor a stat de vorbă cu istoricul britanic Antony Beevor, autorul unei cărţi consacrate acestui moment, despre însemnătatea confruntării în decursul celui de-al doilea război mondial şi despre anumite prejudecăţi care continuă să existe în legătură cu acest moment.

Antony Beevor: „Bătălia Stalingradului a fost cotitura psihologică a războiului. A devenit limpede atît Armatei Roșii cît şi armatei germane că de acum încolo frontul se va deplasa spre Apus şi că Berlinul ar putea să aibă aceiaşi soartă ca şi Stalingradul. Cred că este extrem de semnificativ că se poate vedea şi astazi pe clădirea Reichstagului din Berlin, un graffiti cu cuvintele Stalingrad-Berlin. Cele două oraşe au fost foarte legate între ele în mintea celor două armate.

Imi amintesc o scenă care m-a şocat. Un bătrîn colonel rus a început să ţipe la prizonierii de război germani care veneau trăgîndu-şi după ei picioarele degerate într-un lung şir. Generalul ţipa la ei şi le arăta oraşul după asediu, spunindu-le că aşa va arăta şi Berlinul. Cred că asta era în mintea tuturor. Stalingradul a însemnat că Germania a pierdut războiul.”


Ferocitatea şi brutalitatea bătăliei de la Stalingrad are oare de-a face cu faptul că cele două armate aflate în confruntare reprezentau doua regimuri totalitare, a fost întrebat istoricul britanic.

Antony Beevor: „Nu cred că vreo armată occidentală ar fi putut să supravieţuiască Stalingradului. A fost nevoie de o disciplină foarte brutală pentru a ţine trupele în locurile cuvenite, mai ales în prima parte a bătăliei cînd totul părea că se rupe în bucăţi. A transpirat informaţia că în jur de 13 400 de militari sovietici au fost executati de diviziile speciale ale NKVD-ului în timpul bătăliei. Au fost blocate grupuri de oameni care să împiedice retragerea militarilor.

A fost un amestec extraordinar de curaj şi constrîngere. Sunt povesti terifiante despre cum au fost executaţi soldaţii sovietici de catre colegii lor. Citeodată cei care îi împuşcau erau beţi sau cum or fi fost şi nu reuşeau să ţintească bine. Si atunci cei împuşcaţi reuşeau să se ridice si erau împuşcaţi din nou. Sunt povestiri teribile…

Dar nu trebuie generalizat, nu se poate spune că soldaţii sovietici de la Stalingrad au rezistat numai pentru că li se impusese o disciplină brutală. Era şi un idealism autentic şi o hotărîre de a rezista şi un grad uimitor de auto sacrificiu. Cum am spus, nu cred că vreo armată occidentală – britanică, franceză sau americană – ar fi supravietuit Stalingradului sau ar fi putut să reziste pe malul apusean al fluviului Volga, aşa cum a rezistat Armata Roşie.

Cind am citit cartea Dumneavoastra, a spus corespondentul Europei Libere, am fost surprins să constat că au fost multi ruşi care au luptat de partea germanilor.

Antony Beevor: „Au fost cam un milion de ruşi, sau care aveau naţionalitate sovietică, care au luptat germanii într-un fel sau altul. O majoritate a acestora, erau numiti Hilfswilliger, adică cei care doresc să ajute sau, cum am putea spune, voluntari auxiliari. Nu erau chiar voluntari în adevaratul sens al cuvintului pentru că fuseseră recrutaţi din inchisori, unde mureau de foame şi li se oferise astfel posibilitatea să mănince ceva. Erau folositi mai ales la săparea şanţurilor şi să mîne animalele.”

Unii dintre ei, temîndu-se că vor fi omoriţi de cei lingă care luptau, precum s-a întimplat cu cei care au luptat din căldarea Stalingradului, care au întors armele. Despre soarta acestora nu se ştie nimic din arhive. Am auzit doar că unii dintre ei nici macar nu au fost executaţi prin împuşcare, ci au fost bătuţi pînă şi-au dat viaţa – gloanţele nu meritau sa fie stricate pe ei ! – iar altora li s-a ordonat să se întindă pe pămînt şi tancurile au trecut peste ei.

Desigur că răzbunarea asupra lor a fost cruntă. Si asta nu era numai problema autorităţilor sovietice. Soldaţii din Armata Roşie credeau că aceştia sunt trădătorii cei mai ticăloşi. Si de aceea ar fi participat de bunăvoie la uciderea acestor Hilfswilliger sau a ruşilor în uniforme germane.”

Și care ar fi acum, după 70 de ani, „moștenirea” acestei bătălii ?

Antony Beevor: „Nu cred că moştenirea este foarte instructivă, pentru că a devenit un simbol şi, ca multe din paralele istorice, este deseori folosită greşit. Adică, înainte de războiul din Irak am fost contactat de aproape toate ziarele din Marea Britanie şi tot eram întrebat dacă bătălia pentru Bagdad ar putea să fie un nou Stalingrad. Si a trebuit să explic iar şi iar că nu va fi nimic asemănător. Imi este teamă că de multe ori, moştenirea trecutului devine de fapt, responsabilitate, pentru că oamenii sunt obsedaţi de trecut şi cred că istoria se repetă. Istoria nu se repetă niciodată.

Cred că am văzut cu toţi cum anumite lideri politici, fostul preşedinte american George W. Bush a comparat 9 septembrie cu Pearl Harbour sau fostul premier britanic Tony Blair l-a comparat pe Sadam Hussein cu Hitler şi pericolul celui de-al doilea război mondial este că a devenit o referinţă atît de dominantă şi este intr-adevar periculos, atit în termeni politici, pentru ca influenţează strategiile militare dar şi pentru că mediile au tendinţa să folosească acest tip de comparaţie.

In mod ciudat ziarele tind să creadă că e simplu să faci astfel de paralele pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine, dar de fapt este complet înşelător şi de obicei extrem de periculos”,