Unul din cei mai folosiți termeni în dezbaterile politico-culturale, al cărui sens se crede că e cunoscut de toată lumea, este cel de „Occident“ - sau de „cultura occidentală“, cu cele două componente ale sale: Europa și America. Toată lumea îi dă cu „Occidentul“ și „Europa“ de parcă ar fi vorba de concepte indiscutabile.
Dar „Occidentul” nu există, sau nu există altfel decît în opoziție cu un „Orient“ care e la rîndul lui problematic. In chestiunea „Orientului” am
Odată trecută opoziția născută din obișnuință, apare evident oricui că Orient și Orientalism sînt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sînt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.
Conceptele, deși artificiale, sînt însă tenace, întrucît trăim intr-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.
Occidentul și Orientul sînt categorii mintale migratoare, iar frontiera dintre ele e artificială și simbolică. In vremea comunismului, Iugoslavia autodevoratoare era pentru români deja Occidentul; pentru un refugiat kurd de astăzi, România e poarta Occidentului.
La capătul extrem al occidentului nostru european se află de pildă o țară - Portugalia - cu un trecut desigur glorios-colonial și global, dar care e azi populată de oameni săraci ce vorbesc o limbă imposibilă, erodată, cu consonanțe barbare; țara cu cel mai mare număr de analfabeți de pe continent și în care salariul mediu e mult sub o mie de euro. Istoria țării și inerția clasificatorie o situează, într-adevăr, în clișeul-valiză „Occident”; realitatea socio-economică ar plasa-o însã mai degrabă în Orientul apropiat... ooops, am spus „Orient”.
